JUSTIŢIA CONSTITUŢIONALĂ: FUNCŢII ŞI RAPORTURILE CU CELELALTE

AUTORITĂŢI PUBLICE

Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de

Curtea Constituţională a Estoniei

  1. RAPORTURILE CURŢII CONSTITUŢIONALE CU PARLAMENTUL ŞI GUVERNUL

  1. Rolul Parlamentului (eventual al Guvernului) în procedura de numire a judecătorilor la instanţa de contencios constituţional. După numire, aceeaşi autoritate îi poate revoca pe judecătorii instanţei constituţionale? Care sunt motivele / temeiurile unei asemenea revocări?

Judecătorii Curţii Supreme sunt numiţi în funcţie de Parlament (Riigikogu), la propunerea preşedintelui Curţii Supreme. Candidatura pentru Preşedinte al Curţii Supreme este mai întâi avizată de Curtea Supremă în secţii unite şi de Consiliul de Administrare a Instanţelor Judiciare (art. 55 (4) din Legea de organizare judiciară1). În baza art. 65 (7) din Constituţie, Preşedintele Curţii Supreme este numit de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii.

Potrivit art. 29 (1) din Legea de organizare judiciară (denumită în continuare CA= Courts’ Act), în cadrul Curţii Supreme funcţionează Secţia de Control Constituţional, compusă din nouă judecători ai Curţii Supreme (de la Secţia Civilă, Secţia de Contencios Administrativ şi Secţia Penală). Este organul corespunzător unei curţi constituţionale. Conform alin.(2) al aceluiaşi articol, preşedintele Curţii Supreme prezidează Secţia de Control Constituţional, ceilalţi membrii fiind desemnaţi de Curtea Supremă în secţii unite. Conform art.29 (3) din CA, prin regulamentul intern al Curţii Supreme se stabilesc durata mandatului membrilor Secţiei de Control Constituţional şi procedura de înlocuire. Conform art. 29 din regulament, secţiile unite ale Curţii Supreme desemnează anual pentru Secţia de Control Constituţional, la propunerea preşedintelui Curţii Supreme, doi membri de la Secţiile de Contencios Administrativ, Civilă şi Penală a Curţii Supreme, ceea ce asigură ca secţiile să fie egal reprezentate în componenţa Secţiei de Control Constituţional, şi îi eliberează pe cei

doi membri care au împlinit vechimea cea mai mare în cadrul Secţiei. Regulamentul intern al Curţii Supreme se aprobă de secţiile unite.2

Judecătorul poate fi eliberat din calitatea de membru al Secţiei de Control Constituţional doar dacă demisionează din funcţie. Conform § 99 din CA, judecătorii pot fi eliberaţi din funcţie: la cerere; la împlinirea vârstei de 68 de ani; dacă se dovedesc necorespunzători pentru exercitarea funcţiei – în termen de 3 ani de la numirea în funcţie; din motive de sănătate care împiedică desfăşurarea activităţii de judecător; dacă instanţa se desfiinţează sau îşi închide sediul ori îşi reduce numărul de judecători; dacă, după încheierea activităţii la Curtea Supremă, la Ministerul Justiţiei sau la o instanţă judiciară internaţională, judecătorul nu poate reveni în funcţia de judecător deţinută anterior şi nu doreşte să fie transferat la o altă instanţă; dacă

1 Textele de lege sunt disponibile pe Internet, în estonă: www.riigiteataja.ee şi în engleză: www.just.ee/23295.

2 Cu aprobarea Consiliului pentru Administrarea Instanţelor Judiciare (art. 41 (1) 7) din CA).

judecătorul este numit sau ales întro funcţie incompatibilă cu restricţiile aplicabile statutului de judecător; în cazul dovedirii unor fapte care, potrivit legii, exclud numirea sa ca judecător.

Judecătorii Curţii Supreme sunt eliberaţi din funcţie de Parlament, la propunerea preşedintelui Curţii Supreme. Preşedintele Curţii Supreme este eliberat de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii, însă în cazul incapacităţii de aşi exercita atribuţiile pe o perioadă de 6 luni consecutive, din motive de sănătate sau din alte cauze, Preşedintele Republicii va sesiza Curtea Supremă în secţii unite, cu o cerere motivată, pentru ca aceasta să se pronunţe, prin hotărâre, cu privire la imposibilitatea îndeplinirii atribuţiilor de preşedinte al Curţii Supreme. În acest caz, preşedintele Curţii Supreme este revocat prin hotărârea Curţii, în secţii unite.

Astfel, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au posibilitatea de a revoca un judecător exclusiv din calitatea sa de membru al Secţiei de Control Constituţional.

  1. În ce măsură instanţa de control constituţional are autonomie financiară – în stabilirea şi administrarea bugetului de cheltuieli?

Curtea Supremă este finanţată direct de la bugetul de stat. Fondurile alocate şi structura bugetului Curţii Supreme necesită aprobarea Guvernului. Întocmirea proiectului bugetului de stat este organizată şi coordonată de Ministerul Finanţelor, potrivit legii. Conform art. 6 (3) şi 12 (1) din Legea privind Bugetul de Stat (SBA), Curtea Supremă poartă negocieri cu Ministerul Finanţelor pe marginea proiectului de buget, în special în ceea ce priveşte caracterul rezonabil şi oportunitatea cheltuielilor.

Cu ajutorul directorului Curţii Supreme, preşedintele Curţii Supreme asigură transmiterea în timp util către Minister a proiectului de buget sau, după caz, a amendamentelor necesare. Caracterul rezonabil şi oportunitatea cheltuielilor se negociază între reprezentanţii Ministerului de Finanţe şi cei ai Curţii Supreme. În urma acestor discuţii şi după soluţionarea eventualelor divergenţe la nivel guvernamental, Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat pe care îl înaintează Parlamentului, prin Guvern. În cadrul negocierilor cu oficialii Ministerului de Finanţe, Curtea Supremă este reprezentată de director, iar la negocierile cu membrii Guvernului şi în Parlament, de către preşedintele Curţii Supreme.

Conform art. 15 (2) din SBA, în cazul modificării sau retragerii sumelor alocate Curţii Supreme prin proiectul bugetului de stat, Guvernul îşi motivează amendamentele în expunerea de motive la proiectul de lege supus dezbaterii Parlamentului. Potrivit art. 21 (1) din SBA, bugetul de stat este adoptat de Parlament (Riigikogu).

În cadrul Curţii Supreme, chestiunile ce ţin de administrarea bugetului se discută, în conformitate cu art. 9 din Regulament, de către colegiul de conducere, alcătuit din preşedintele Curţii Supreme, preşedinţii de secţii şi director sau, la cererea

judecătorilor, în plenul secţiilor unite. Potrivit art. 32 (1) din CA, salarizarea funcţionarilor Curţii Supreme, procedura de acordare a stimulentelor, primelor, suplimentelor şi a altor bonificaţii se stabilesc de preşedintele Curţii Supreme, în limitele bugetului aprobat. Indemnizaţiile judecătorilor Curţii sunt stabilite prin Legea privind salarizarea persoanelor desemnate în funcţii publice de către Parlament sau Preşedintele Republicii.

Preşedintele Curţii Supreme răspunde de utilizarea fondurilor bugetare alocate Curţii Supreme, astfel cum au fost aprobate de Parlament, în conformitate cu destinaţia lor. Administrarea curentă a bugetului este în sarcina directorului Curţii Supreme.

  1. Poate fi modificată legea de organizare şi funcţionare a instanţei constituţionale de către Parlament, însă fără consultarea acesteia?

Deşi nicio lege nu prevede în sarcina Parlamentului obligaţia de a solicita aviz Curţii Supreme cu ocazia modificării legislaţiei privind organizarea Curţii ori a normelor de procedură în materia contenciosului constituţional, atât Curtea Supremă, cât şi Consiliul pentru Administrarea Instanţelor Judiciare sunt de regulă consultate, în faza de avizare a proiectului de lege.3

  1. Instanţa constituţională are competenţa verificării constituţionalităţii regulamentelor de organizare şi funcţionare a Parlamentului, respectiv Guvernului?

Secţia de Control Constituţional îşi exercită controlul asupra legislaţiei de aplicabilitate generală [acte normative, n.trad.]: legi adoptate de Parlament, respectiv reglementări adoptate de Guvern, ministere şi autorităţile locale (vezi Capitolul 2 din Legea privind Procedura Controlului Judiciar de Constituţionalitate (CRCPA)). În cadrul căii de atac, Secţia poate examina hotărârile adoptate de Riigikogu, Biroul permanent al Riigikogu şi Preşedintele Republicii (Capitolul 3 din CRCPA). Secţia nu este competentă să verifice actele cu caracter individual emise de Guvern sau ministere.

  1. Controlul de constituţionalitate: specificaţi tipul / categoriile de acte asupra cărora se exercită controlul.

Secţia de Control Constituţional are 5 categorii de atribuţii, distincte:

3 În Estonia, instanţele de grad unu şi doi (nu şi Curtea Supremă) sunt administrate de Ministerul Justiţiei în cooperare cu Consiliul pentru Administrarea Instanţelor Judiciare. Acest Consiliu este alcătuit din preşedintele Curţii Supreme (care este şi preşedintele Consiliului), cinci judecători desemnaţi de secţiile unite (Adunarea Generală a tuturor judecătorilor din Estonia) pentru un mandat de 3 ani, doi membri ai Parlamentului, un avocat desemnat de Consiliul de conducere al Asociaţiei Barourilor din Estonia, procurorul-şef al Republicii sau un procuror desemnat de către acesta, Cancelarul Justiţiei sau un reprezentant desemnat de acesta. Ministrul Justiţiei sau reprezentantul Ministerului participă la lucrările Consiliului, cu dreptul de a lua cuvântul.

  1. controlul constituţionalităţii legislaţiei cu aplicabilitate generală (Capitolul 2 din CRCPA);

  2. soluţionarea căii de atac împotriva hotărârilor adoptate de Riigikogu, Biroul permanent al Riigikogu şi de Preşedintele Republicii (Capitolul 3 din CRCPA);

  3. declararea încetării mandatului unei persoane care exercită o funcţie de stat din cauza incapacităţii sale pe o anumită perioadă; încetarea mandatului de membru al Riigikogu şi aprobarea exercitării interimatului în funcţia de Preşedinte al Republicii, de către Preşedintele Riigikogu (Capitolul 4 din CRCPA);

  4. interzicerea activităţilor unui partid politic (Capitolul 5 din CRCPA);

  5. soluţionarea recursurilor şi a contestaţiilor împotriva hotărârilor comisiilor electorale (Capitolul 6 din CRCPA).

  1. a) Parlamentul şi Guvernul, după caz, procedează de îndată la modificarea legii (respectiv a actului declarat neconstituţional) în sensul punerii de acord cu legea fundamentală, potrivit deciziei instanţei de contencios constituţional. Care este termenul stabilit în acest sens? Există şi o procedură specială? În caz contrar, specificaţi alternativele. Exemplificaţi.

Generic vorbind, deciziile pronunţate de Curtea Supremă sunt general obligatorii (şi trebuie respectate de instanţele judiciare inferioare, ca şi de Curtea Supremă însăşi), inclusiv faţă de legislativ. Deciziile Secţiei de Control Constituţional intră în vigoare la data pronunţării în şedinţă publică (art. 58 (1) şi (2) din CRCPA). De asemenea, Curtea are dreptul să amâne data la care îşi produce efectele decizia pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate asupra unui act normativ, cu până la 6 luni (art. 58 (3) din CRCPA).

Legea în vigoare, privind Procedura Controlului de Constituţionalitate, nu atinge chestiunea caracterului obligatoriu sau punerea în executare a deciziilor pronunţate de Curte. 4

Potrivit § 152 din Constituţie, în cadrul procedurilor judiciare, instanţa nu va face aplicarea unei legi sau a altui act normativ în cazul când contravin Constituţiei. Hotărârea instanţei prin care aceasta refuză să aplice un act normativ în vigoare este declarativă, întrucât, potrivit tezei a doua a art. 149 (3) şi art. 152 (2) din Constituţie, numai Curtea Supremă are competenţa de a stabili, cu caracter obligatoriu, existenţa unei contrarietăţi în raport cu prevederile constituţionale. În exercitarea controlului constituţionalităţii unei legi sau a altui act normativ, curtea constituţională este obligată să se pronunţe prin decizie, potrivit § 15 din CRCPA. O astfel de decizie produce însă, cel puţin parţial, şi efecte de natură legislativă. Atunci când anulează prevederi de aplicabilitate generală, curtea constituţională se situează pe poziţia

4 S-a utilizat parţial răspunsul la pct. 4.8 şi 5.1 din Chestionarul celui de-al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, “Probleme ale Omisiunii Legislative în Jurisprudenţa Constituţională” redactat de Curtea Constituţională a Republicii Lituania, în lb.engleză la http://www.riigikohus.ee/?id=1088

legiuitorului, exercitând o prerogativă care, în esenţă, ţine de controlul de constituţionalitate. Odată ce se constată că există un conflict între legea adoptată, dar încă neintrată în vigoare, şi Constituţie, Preşedintele Republicii nu o va mai promulga, respectiva lege nu mai poate intra în vigoare, iar legislativul este obligat să elimine aspectele contrare Constituţiei. Când constată neconstituţionalitatea unui act normativ

aflat în vigoare, Curtea Supremă, prin hotărârea pronunţată, declară legea ca fiind abrogată, integral sau parţial.5 Se poate considera că scopul invalidării parţiale a legislaţiei este menţinerea ei în vigoare. Dacă, punând în balanţă diferitele valori aflate în joc, instanţa de control constituţional ajunge la concluzia că prevederea legală este contrară ordinii de drept, ea este obligată să o elimine, corectând astfel

eroarea legiuitorului. O atare obligaţie a Curţii Supreme, de a acţiona ca legiuitor negativ, îşi are temei în art. 152 (2) din Constituţie. M. Sepp, şeful Departamentului Juridic al Cancelariei Parlamentului (Riigikogu) observa: “[d]e vreme ce Curtea Supremă are ocazia să abroge o lege sau oricare din prevederile acesteia ca fiind neconstituţionale, putem conchide că decizia Curţii Supreme beneficiază de forţă juridică egală cu actul căruia îi curmă efectele.

Cu toate acestea, decizia nu capătă caracter de lege sau de izvor de drept prima facie.”6 Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Supreme, legislativul trebuie să respecte conduita prescrisă, căreia săi dea curs în acţiunile sale viitoare. Drept urmare, curtea constituţională asigură drepturile şi libertăţile fundamentale, ca factori independenţi în viaţa politică. Ele au influenţă asupra politicului, fără a fi însă influenţate de politic.7

Nu există norme speciale instituite pentru dezbaterea deciziilor pronunţate de curtea constituţională. În activitatea sa de legiferare, Riigikogu urmează regulile constituţionale. Potrivit § 102 din Constituţie, legile se adoptă în conformitate cu Constituţia. Au drept de iniţiativă legislativă: membrii Riigikogu, orice grup parlamentar din Riigikogu, comisiile parlamentare, Guvernul, Preşedintele Republicii, pentru revizuirea Constituţiei; de asemenea Riigikogu are dreptul, în baza unei rezoluţii adoptată cu majoritatea membrilor, să propună Guvernului iniţierea unui proiect de lege solicitat de Riigikogu (§ 103 din Constituţie). Regulamentul Riigikogu prevede procedura de adoptare a legilor (art. 104 (1) din Constituţie). Pentru adoptarea legilor constituţionale, Constituţia stabileşte regula majorităţii absolute (a

5 În loc să anuleze legea, decizia curţii constituţionale poate conţine şi interpretări cu caracter obligatoriu, adică prevederea legală rămâne în vigoare, indicându-se modul în care urmează a fi interpretată astfel încât nu fie în dezacord cu Constituţia. În plus faţă de această interpretare obligatorie, curtea constituţională poate, alternativ, dispună anumite măsuri privind conduita de urmat de către legislativ. Acestea necesită întotdeauna măsuri active din partea legislativului în scopul redresării stării de drept, însă curtea s-a abţinut prescrie şi ce dispoziţii anume urmează a fi adoptate.

6 Legislatura VII, VIII şi XI a Riigikogu. Statistici şi comentarii. Tallinn: Cancelaria Riigikogu 2004, p. 310.

7 M. Hartwig. Rolul şi poziţia Curţilor Constituţionale în asigurarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale. Interpretarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale – Curţile Constituţionale, proteguitor al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Tartu 1997, p. 30.

membrilor Riigikogu) (art. 104 (2) din Constituţie). Legislativul este obligat să se conformeze deciziei curţii constituţionale.

Prin urmare, legiuitorul are următoarele opţiuni: conduită preventivă, acţiune concertată sau inacţiune (a se vedea mai jos).8

În vechea reglementare a CRCPA exista o prevedere specială referitoare la executarea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate: § 23 “Conformarea cu deciziile pronunţate” (“Deciziile pronunţate de Curtea Supremă vor fi respectate de toate autorităţile statului, de către Guvern, autorităţile locale, instanţele judiciare, funcţionari şi agenţi, organizaţii şi persoane fizice din Republica Estonia.”). Curţii Supreme nu îi este conferit şi atributul de a curma orice fel de încălcare a Constituţiei, restabilind situaţia anterioară şi acordândui despăgubiri victimei încălcării (cu excepţia cazului special prevăzut de art.24 (2) din CRCPA, când Curtea Supremă declară nelegală o rezoluţie adoptată de Riigikogu sau o decizie a Preşedintelui Republicii, de eliberare din funcţie a autorului contestataţiei, fără a anula însă şi rezoluţia sau decizia). Astfel, în pofida caracterului general obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Supremă, legislativul nu a creat şi mecanismele legale prin care să se asigure punerea lor în executare, aşa încât executarea, conformarea în practică (modalitatea concretă şi intervalul de timp în care se realizează) tind să rămână la discreţia legislativului. În doctrină (este opinia lui Rait Maruste) sa făcut observaţia că, având în vedere aceste aspecte, procedura de control de constituţionalitate din Estonia nu poate fi considerată un mijloc efectiv de protecţie, în sensul articolului 35 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care trebuie epuizată mai înainte de a sesiza Curtea de la Strasbourg.

Cea dintâi analiză9 a deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate între anii 20042009 a fost finalizată de Curtea Supremă în primăvara anului 2010. Ea s-a concentrat pe executarea / respectarea acestor decizii şi impactul lor asupra legislativului şi a instanţelor judecătoreşti. Între altele, analiza i-a permis lui Gea Suumann să concluzioneze că în cadrul procedurii de control al constituţionalităţii nu sunt necesare măsuri coercitive directe comparabile cu cele prevăzute de procedura instanţelor civile sau penale, care să asigure punerea în practică / respectarea deciziilor unei curţi constituţionale. “Este de neconceput ca într-un stat democratic Legislativul, ca reprezentant suveran al poporului, să fie forţat în mod direct să adopte anumite legi. Respectarea deciziilor unei curţi constituţionale se asigură prin presiunea publică. Ea singură motivează legislativul să acţioneze în mod voluntar şi chiar să rezolve chestiuni complicate.”

În analiză se arată că în respectiva perioadă, Curtea Supremă, pronunţânduse în cadrul procedurii de control de constituţionalitate, a constatat întrun număr de 31 de

8 op cit Ralf Järvamägi. “Impactul controlului de constituţionalitate asupra legislativului” Juridica no. 6, 2006, pp. 416-419.

9 În limba estonă: http://www.riigikohus.ee/vfs/988/PSJV_lahendite_taitmine_2010.pdf.

cauze – neconstituţionalitatea unor dispoziţii sau existenţa unei lacune legislative (cauzele referitoare la reglementările adoptate de executiv sau autorităţi locale nu au fost prinse în analiză). Două din aceste cazuri au fost iniţiate de Cancelarul Justiţiei, iar alte trei de Preşedintele Republicii, în cadrul controlului abstract. Pe de altă parte, instanţele judiciare inferioare au fost mult mai active în declanşarea controlului de constituţionalitate, ca autori a 17 sesizări. La cererea Secţiilor Curţii Supreme, Curtea s-a pronunţat în secţii unite asupra constituţionalităţii unor prevederi în alte 10 cazuri. A mai reieşit faptul că aproape jumătate din cazurile de control de constituţionalitate cuprinse în analiză au fost iniţiate de instanţele de contencios administrativ. Rezultatele analizei demonstrează că în aproape 2/3 din cazuri, legislativul s-a conformat deciziei pronunţate în controlul de constituţionalitate sau a reuşit să îl preîntâmpine (în 19 cazuri din cele 31). Adăugând şi deciziile pentru a căror punere în aplicare Riigikogu şia manifestat voinţa de acţiune, însă a fost necesar să treacă ceva timp până la realizarea unei acţiuni concertate, dată fiind complexitatea problematicii, se poate observa că legislativul a dat curs pozitiv în cazul a 25 de decizii, adică 3/4 din cele 31 de cazuri analizate.

Cât priveşte punerea în aplicare / conformarea cu deciziile pronunţate în această perioadă de Curtea Supremă în exercitarea controlului de constituţionalitate, putem distinge patru modalităţi de executare / conformare în care legislativul a acţionat pentru eliminarea aspectelor de neconstituţionalitate.

  1. Conduita preventivă în raport cu pronunţarea unei decizii în cadrul controlului de constituţionalitate

Din anul 2004 şi până în prezent, au existat trei exemple de acţiune menită să preîntâmpine o decizie de neconstituţionalitate, respectiv cazurile în care Riigikogu, încă mai înainte ca instanţa supremă să se fi pronunţat, a amendat reglementarea atacată în control de constituţionalitate. Acestea10 sunt următoarele:

  1. amendarea Legii privind asistenţa socială înainte de pronunţarea deciziei no. 3-4-1- 7-03 din 21 ianuarie 2004 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, legislativul lărgind sfera contractelor care pot servi drept bază legală pentru locuinţă, în privinţa acordării ajutoarelor de subzistenţă;

  2. amendarea Legii privind Codul de Procedură Contravenţională înainte de pronunţarea deciziei no. 3-4-1-1-04 din 25 martie 2004 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, legislativul introducând şi o cale de atac împotriva hotărârii de respingere a acţiunii;

  3. adoptarea Legii privind Poliţia şi Garda de Frontieră înainte de pronunţarea deciziei no. 3-4-1-41-09 din 20 octombrie 2009 a Curţii Supreme în secţii unite, eliminându-se acele dispoziţii care făceau posibilă discriminarea ofiţerilor de poliţie, cu ocazia eliberării din serviciu, pe criteriul apartenenţei de sex.

10 Traducerea în lb. engleză a deciziilor Curţii Supreme din Estonia, la http://www.riigikohus.ee/?id=823

În cazul aşanumitei acţiuni preventive, se poate întâmpla ca legislativul să nu admită în mod direct, fie prin punctul de vedere exprimat în cadrul procedurii de control constituţional, fie în expunerea de motive la proiectul de lege, că vechea lege prezenta deficienţe, însă este de presupus că, între altele, declanşarea controlului de constituţionalitate asupra prevederilor atacate a fost de natură să determine legiuitorul să ia aceste măsuri.

  1. Acţiuni conforme cu deciziile

În cea mai mare parte, activitatea legislativului ulterioară pronunţării unei decizii în cadrul controlului de constituţionalitate poate fi calificată drept “în conformitate cu decizia.” O asemenea generalizare este întrucâtva pusă sub semnul întrebării, deoarece aici intră un număr relativ mare de cazuri, fiecare dintre ele având însă o configuraţie distinctă. În ciuda acestui fapt pot fi relevate şi unele aspecte comune.

    1. Pornind de la exemplele pozitive şi trecând înspre cele problematice, trebuie mai întâi să subliniem cazurile când Riigikogu a reacţionat cu o extraordinară promptitudine la deciziile pronunţate de Curtea Supremă în exercitarea controlului de constituţionalitate:

  1. legislativul s-a conformat deciziei no. 3-3-1-60-03 din 25 februarie 2004 a Curţii Supreme în secţii unite, referitoare la o prevedere din Legea privind regimul armelor, parţial neconstituţională şi abrogată la împlinirea unui termen de 4 luni, prin aceea a modificat legea ţinând cont de decizia Curţii Supreme privind condiţiile de eliberare a permiselor de armă pentru străinii rezidenţi în Estonia;

  2. la aproape o lună după decizia no. 3-4-1-8-08 din 30 septembrie 2008 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, legislativul a amendat o prevedere din Legea privind pensiile în sistemul asigurărilor sociale de stat, referitoare la termenii şi condiţiile de includere a stagiului de satisfacere a serviciului militar obligatoriu, fiind considerată perioadă de vechime în muncă luată în calcul pentru ieşirea la pensie.

    1. Din punctul de vedere al analizei noastre, cazurile în care, prin conduita sa pasivă, legislativul s-a conformat deciziei Curţii pot fi, de asemenea, socotite drept rezolvări favorabile. Înainte de toate, aici intră situaţiile în care Curtea a fost sesizată de Preşedintele Republicii în cadrul controlului abstract, a priori, şi unde, ca urmare a declarării legii ca fiind neconstituţională, legislativul nu a mai trebuit reacţioneze nicicum (neexistând vid legislativ). Următoarele legi nu au intrat în vigoare:

  1. urmare a deciziei no. 3-4-1-11-05 din 14 octombrie 2005 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme (dreptul membrilor Riigikogu de a face parte din consilii locale);

  2. urmare a deciziei no. 3-4-1-14-06 din 31 ianuarie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme (invalidarea unei prevederi din Legea privind reforma în domeniul proprietăţii, adoptată la data de 27 septembrie 2006);

  1. urmare a deciziei no. 3-4-1-18-08 din 23 februarie 2009 a Curţii Supreme în secţii unite (amendamente la salarizarea membrilor Riigikogu aflaţi în exerciţiul mandatului).

    1. Adeseori, în partea introductivă a legii ori în dreptul prevederilor în cauză se face o menţiune referitoare la o anumită decizie pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate, fără ca legislativul mai modifice textul de lege. Într-o atare situaţie, trebuie avute în vedere circumstanţele specifice ale speţei şi interpretarea dată de Curtea Supremă, pentru a înţelege dacă o asemenea modalitate este în acord cu ideea care stă la baza deciziei şi dacă aceasta este suficientă pentru implementarea cadrului legal în vigoare, fără alte probleme. Omisiunea legiuitorului de a adopta o nouă lege poate fi considerată o modalitate de acţiune în conformitate cu decizia Curţii dacă, printr-o astfel de adnotare, se atinge un nivel de suficientă claritate juridică pentru aplicarea acelei dispoziţii legale. Există patru asemenea exemple:

  1. o menţiune referitoare la neconstituţionalitatea parţială a dispoziţiei privind menţinerea restricţiilor profesionale în cazul persoanelor care părăsesc serviciul public (funcţia publică), astfel cum a fost constatată prin decizia no. 3-1-1-92-06 din

25 ianuarie 2007 a Curţii Supreme în secţii unite, a fost introdusă în dreptul respectivei prevederi din Legea Anti-Corupţie;

  1. cercetarea în materie contravenţională pentru fapta de a călători fără bilet, în lumina deciziei no. 3-1-1-86-07 din 16 mai 2008 a Curţii Supreme în secţii unite, poate fi efectuată fără o delegare a autorităţii statului în materie penală, astfel încât nu este necesar ca prevederile Legii privind transportul public şi ale Codului de Procedură Contravenţională să fie declarate neconstituţionale;

  2. o trimitere la decizia no. 3-4-1-16-08 din 26 martie 2009 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme a fost adăugată în dreptul unei prevederi din Legea privind regimul armelor, în sensul că absenţa dreptului de apreciere în privinţa refuzului de a elibera un permis de armă este neconstituţională; mai mult, un proiect de lege care sugerează o soluţie conformă deciziei Curţii Supreme se află în dezbatere parlamentară;

  3. o menţiune referitoare la declararea unei prevederi din Legea privind Siguranţa Maritimă ca fiind parţial anulat prin decizia no. 3-4-1-14-09 din 20 octombrie 2009 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme a fost făcută în dreptul respectivei dispoziţii; în plus, a fost eliminată porţiunea de text constatată ca fiind neconstituţională.

    1. O acţiune evident concordantă este acea conduită când, într-un termen rezonabil de la data pronunţării deciziei de către Curtea Supremă, Riigikogu ia în dezbatere prevederea declarată neconstituţională şi anulată, adoptând o nouă soluţie, constituţională. Există cinci asemenea exemple din perioada care face obiectul analizei:

  1. o prevedere din Legea privind Fondul de Asigurări de Sănătate a anulată prin decizia no. 3-2-1-143-03 din 17 iunie 2004 a Curţii Supreme în secţii unite, privind

scutirea persoanelor cu restanţe la plata contribuţiei sociale de la obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate suplimentar faţă de contribuţia pentru asigurări sociale;

  1. în conformitate cu decizia no. 3-4-1-33-05 din 20 martie 2006 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, a fost introdus un nou text în Legea privind indemnizaţiile parentale, care suplimentează cazurile în care nu se aplică reducerea indemnizaţiei;

  2. Legea privind Taxa pe valoare adăugată a fost amendată în urma deciziei no. 3-4-1- 12-07 din 26 septembrie 2009 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, punându-se astfel capăt inegalităţii de tratament, neconstituţională, care discrimina între instituţiile cu profil artistic şi organizatorii de concerte, ale căror cheltuieli de regie nu erau acoperite de la bugetul de stat. În loc mai acorde stimulente cu caracter general şi pe criterii nediferenţiate, legislativul a hotărât elimine stimulentul de TVA pentru toate biletele de concert;

  3. după invalidarea (parţială) a mai multor prevederi din Legea privind Serviciul Public, a fost adoptată Legea privind Egalitatea de Tratament, luându-se în considerare argumentaţia expusă în decizia no. 3-4-1-14-07 din 1 octombrie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, referitoare la respectarea dreptului fundamental la egalitate în ceea ce priveşte eliberarea din funcţie la împlinirea vârstei de pensionare;

  4. termenul de “soft drink”, ca obiect al impozitării, a fost specificat într-o prevedere din Legea accizelor, în conformitate cu decizia no. 3-4-1-18-07 din 26 noiembrie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme.

    1. Mai interesante sunt cazurile când reacţia legislativului vine în acord cu decizia, dar de abia în cursul perioadei care face obiectul analizei noastre, aceasta după ce în mai multe rânduri s-a atras atenţia asupra chestiunii, dar au existat probleme de conformare cu alte decizii pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, similare pe fond. Prin urmare, se poate spune că, din perspectiva actualei analize, legislativul apare într-o lumină mai favorabilă decât ar fi fost posibil în urmă cu nişte ani. Asemenea exemple includ interzicerea coaliţiilor electorale şi aşa-numitele cazuri ale etnicilor germani repatriaţi:

  1. legislativul a ignorat decizia no. 3-4-1-7-02 din 15 iulie 2002 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, însă ulterior deciziei no. 3-4-1-1-05 din 19 aprilie 2005 a Curţii Supreme în secţii unite, legislativul a acceptat soluţia Curţii Supreme privind coaliţiile electorale şi nu a mai încercat să le împiedice;

  2. legislativul a ignorat decizia no. 3-4-1-5-02 din 28 octombrie 2002 a Curţii Supreme în secţii unite, însă după ce Curtea Supremă în secţii unite, pronunţându-se în dosarul no. 3-3-1-65-05, prin deciziile din 12 aprilie 2006 şi 6 decembrie 2006, a anulat o prevedere din Legea privind reforma în domeniul proprietăţii, restituirea proprietăţii către aşa-numiţii repatriaţi, chestiune care provocase îndelungate dispute, a primit, în fine, o rezolvare; în lumina deciziei pronunţate de Curte, legislativul a demarat procesul stabilirii unor măsuri adecvate şi proporţionale, prin care să se finalizeze reforma proprietăţii.

  1. Intervalul de timp alocat acţiunii de conformare este corelat cu natura complexă a problemei

Dincolo de acţiunile legislativului descrise mai sus, de natură să preîntâmpine o decizie de neconstituţionalitate sau să se conformeze acesteia, în perioada analizată se observă că Riigikogu a încercat să rezolve chestiunile identificate în 6 din cazurile de neconstituţionalitate constatate, însă complexitatea problemelor a necesitat o perioadă mai mare de timp pentru găsirea unei soluţii.

    1. Este dificil se indice un termen anume înăuntrul căruia se procedeze la punerea în acord cu decizia Curţii, însă dacă găsirea unei soluţii durează, în medie, mai bine de doi ani, aceasta constituie deja o lungă perioadă şi ca atare trebuie supusă evaluării în privinţa complexităţii şi naturii impedimentelor care au stat în calea conformării cu decizia Curţii.

  1. situaţia de neconstituţionalitate constatată în deciziile no. 3-1-3-13-03 şi 3-3-2-1-04 pronunţate de Curtea Supremă în secţii unite la 6 ianuarie 2004 (omisiunea de a adopta legislaţie de aplicabilitate generală) a fost eliminată în 2006, moment de la care toate codurile de procedură judiciară conţin prevederea potrivit căreia constatarea existenţei unei încălcări a Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituie motiv de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive, puse în executare;

  2. în decizia no. 3-4-1-3-04 din 30 aprilie 2004 a Secţiei de Control Constituţional s-a atras atenţia asupra faptului legea trebuie prevadă mai multe garanţii pentru proprietarii de terenuri în ceea ce priveşte tolerarea lucrărilor de utilitate publică, cu asigurarea unui just echilibru între interesele aflate în joc. O lege globală privind edificarea, tolerarea şi despăgubirile acordate pentru găzduirea reţelelor şi a lucrărilor de utilitate publică a intrat în vigoare în martie 2007;

  3. în locul remuneraţiei suplimentare excesive datorată executorilor judecătoreşti, care a fost invalidată prin decizia no. 3-4-1-9-07 din 15 iunie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, Riigikogu a aprobat plata de remuneraţii suplimentare pentru executorii judecătoreşti, pe bază de tarif orar fix, în Legea privind executorii judecătoreşti, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010. Ca o chestiune punctuală, tariful orar al remuneraţiei suplimentare ar fi putut fi stabilit mai curând, însă de vreme ce Parlamentul a dezbătut Legea privind executorii judecătoreşti în ansamblu, intervalul de timp necesar adecvării la decizia Curţii Supreme poate fi considerat justificabil;

    1. În această grupă sunt incluse două decizii pentru a căror transpunere procedura de legiferare se află încă în stadiu incipient. Nu se poate şti cât va dura până la adoptarea legii sau dacă după nişte ani se va mai putea afirma, şi în aceste cazuri, că “intervalul de timp necesar aprobării se corelează cu complexitatea problemei.” Însă, cel puţin la momentul de faţă, ele pot fi tratate în această categorie pentru simplul fapt că iniţierea procedurii de legiferare atestă voinţa legiuitorului de rezolvare a problemei.

  1. Una dintre chestiunile cele mai problematice referitoare la respectarea deciziilor pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate este reglementarea procedurii de soluţionare a contestaţiilor în materia achiziţiilor publice. Prin decizia no. 3-4-1-7-08 din 8 iunie 2009 a Curţii Supreme în secţii unite, a fost invalidată o prevedere din Legea achiziţiilor publice, potrivit căreia instanţele de contencios administrativ erau excluse din procedura de soluţionare a contestaţiilor. Guvernul a iniţiat un proiect de lege prin care se propunea o modalitate de punere în acord a procedurii de soluţionare a litigiilor în materia achiziţiilor publice, cu Constituţia. Ulterior, legislativul a eliminat din lege textul referitor la procedura de soluţionare, găsind că subiectul necesită o analiză mai aprofundată în cadrul noului proiect de lege referitor la achiziţiile publice. Astfel, deşi Riigikogu nu a amendat legea după pronunţarea din 8 iunie 2009 a Curţii Supreme în secţii unite, el şi-a exprimat voinţa de a rezolva problema.

  2. Încă nu avem o reglementare care să permită plata salariului şi a altor indemnizaţii pentru judecătorul suspendat din funcţie pe durata efectuării unei anchete penale aceasta însemnând omisiunea de a adopta legislaţie de aplicabilitate generală, ceea ce Curtea Supremă în secţii unite a declarat ca fiind neconstituţional, prin decizia no. 3-3- 1-59-07 din 14 aprilie 2009. În mod similar cazului remuneraţiei suplimentare pentru executorii judecătoreşti, lacuna legislativă constatată prin decizie ar fi putut fi deja acoperită, printr-o normă punctuală, însă Parlamentul lecturează noul proiect de lege privind organizarea judiciară în ansamblu, ceea ce înseamnă punerea de acord cu decizia Curţii este întârziată sau blocată de ampla dezbatere privind reforma justiţiei.

  1. Decizia a fost avută în vedere doar în privinţa aspectelor de substanţă sau formale

Este discutabil dacă se poate vorbi de o conformare cu decizia pronunţată în cadrul examenului de constituţionalitate în următoarele trei situaţii, acolo unde legislativul nu a modificat prevederile declarate neconstituţionale printro decizie a Curţii Supreme, însă legislaţia a fost practic pusă de acord cu Constituţia ori acolo unde legislaţia a fost formal amendată, însă în substanţa ei, neconstituţionalitatea s-a prezervat.

    1. Uneori legislativul amendează o lege, punând-o în acord cu Constituţia, urmând însăşi ideea unei decizii pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, dar omite să intervină chiar asupra dispoziţiilor legale la care se referă decizia de neconstituţionalitate a Curţii Supreme. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în cazul deciziei no. 3-4-1-20-07 din 9 aprilie 2008 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, prin care au fost declarate neconstituţionale unele prevederi ale Codului de Procedură Civilă, fiind anulate în măsura în care nu permit exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de înfiinţare de măsuri asigurătorii şi viramentul cauţiunii plătite către bugetul de stat. Legiuitorul nu a modificat dispoziţiile declarate neconstituţionale, însă a amendat o altă prevedere din cod, încât în prezent nu mai trebuie plătită cauţiune la introducerea unei cereri de înfiinţare a sechestrului asigurător. Procedând astfel, legislativul a eliminat practic impedimentul

în calea exercitării căii de atac. Prin urmare, acţiunea legislativului poate fi totuşi privită drept conformare cu decizia Curţii.

    1. Dacă într-o lege se face trimitere formală la o decizie a Curţii Supreme, fără ca starea de neconstituţionalitate să fi fost însă eliminată, nu se poate considera decizia Curţii Supreme a fost respectată ca atare.

  1. Astfel, urmare a deciziei no. 3-1-1-88-07 din 16 mai 2008 a Curţii Supreme în secţii unite, Codul de Procedură Contravenţională trebuie modificat, în interesul clarităţii normei juridice, încât se indice fără echivoc temeiul în virtutea căruia o persoană din afara procedurii îşi poate apăra drepturile cu ocazia confiscării bunurilor în cadrul procedurii contravenţionale.

  2. De asemenea, nu poate fi privită ca suficientă o simplă adnotare în Codul de Procedură Civilă şi în Legea privind taxele şi tarifele de stat, referitoare la decizia no. 3-4-1-25-09 din 15 decembrie 2009 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, întrucât aceasta nu a făcut decât admită taxa fixată într-un anumit cuantum, în cazul contestării deciziilor unor organe, are caracter excesiv. În vederea asigurării compatibilităţii substanţei reglementării cu decizia Curţii Supreme, trebuie stabilite noi temeiuri pentru determinarea cuantumului taxei, astfel încât posibilitatea de a contesta deciziile organului de stat, al cărui scop nu poate fi obţinerea de beneficii materiale, să fie una reală, iar nu iluzorie. Totuşi, întrucât decizia nu datează de mai mult de şase luni, iar chestiunea comportă aspecte multiple, termenul scurs pentru punerea de acord a legislaţiei poate fi încă socotit acceptabil.

  1. b) Parlamentul poate invalida decizia curţii constituţionale: precizaţi în ce condiţii.

Legea nu conferă o asemenea competenţă Parlamentului, în mod direct. Cu toate acestea este posibil (vezi răspunsul de la pct. 6a) ca Riigikogu să refuze să se conformeze unei decizii pronunţate de Curtea Supremă. Potrivit analizei lui Gea Suumann, în doar 3 din cele 31 de cazuri din perioada 2004-2009, legislativul poate fi acuzat de pasivitate sau de nerespectare a unei decizii a Curţii Supreme: “Este interesant de observat că toate aceste trei cazuri au fost iniţiate de instanţele judiciare inferioare şi că ele au fost soluţionate de Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme în cadrul controlului specific. Poate că nu ar fi tocmai arbitrar să conchidem că procedura de control constituţional declanşată de instanţele judiciare atrage mai puţină atenţie din partea publicului, drept care Parlamentul resimte mai puţină presiune încât să rezolve problemele ridicate de asemenea cazuri cu cât mai multă operativitate şi precizie. În anumite situaţii, problema poate deveni mult mai complicată.”

Astfel, Riigikogu a omis să dea curs deciziei no. 3-4-1-9-04 din 21 iunie 2004 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, prin care s-au declarat neconstituţionale anumite prevederi ale Legii privind străinii, în măsura în care

acestea nu prevăd un drept de apreciere cât priveşte refuzul acordării permisului de rezidenţă pe motivul prezentării de informaţii false. Dispoziţiile neconstituţionale nu au fost amendate, după cum nici legea nu a fost adnotată cu privire la decizia de neconstituţionalitate pronunţată.

Din analiză sau desprins şi două cazuri în care, contrar judecăţii Curţii Supreme, este încă în vigoare legislaţia care nu diferă substanţial de prevederile declarate neconstituţionale cu ocazia exercitării controlului de constituţionalitate.

De exemplu, în decizia no. 3-4-1-15-07 din 8 octombrie 2007, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a atras atenţia asupra faptului că prevederile referitoare la plata pentru rezervele de combustibil lichid, introduse după atacarea textului din Legea privind rezervele de combustibil lichid, dar intrate în vigoare înainte de data pronunţării în cadrul controlului de constituţionalitate, nu diferă în mod substanţial de textul criticat şi declarat neconstituţional, în privinţa normelor procedurale prevăzute. Ministerul Economiei şi Comunicaţiilor a promis că întocmeşte un proiect de lege care să reglementeze colectarea plăţilor în conformitate cu decizia Curţii Supreme, pe care îl va trimite spre aprobare celorlalte ministere de resort, în iulie 2009. În pofida unei adrese şi a promisiunii, legislativul nu a amendat articolele respective din Legea privind rezervele de combustibil lichid şi nici nu a iniţiat vreun demers timp de peste doi ani.

De asemenea, prin decizia no. 3-4-1-6-08 din 1 iulie 2008, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a declarat neconstituţională o prevedere din Legea aviaţiei, care stabilea o obligaţie financiară de drept public fără a specifica elementele conţinute de această obligaţie. După pronunţarea Curţii Supreme, Legea aviaţiei a fost modificată în mai multe rânduri, însă legislaţia în vigoare continuă să-i oblige pe operatorii economici să achite costurile verificărilor referitoare la conformitatea aeronavei civile cu condiţiile tehnice, fără să specifice însă elementele acestei obligaţii. Astfel, legislativul a omis practic să se conformeze deciziei Curţii Supreme. Cu toate acestea, jurisprudenţa Secţiei de Contencios Administrativ a Curţii Supreme (decizia din 12 noiembrie 2009 în dosarul no. 3-3-1-48-08) a urmat soluţia Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, referitoare la neconstituţionalitatea respectivei dispoziţii din Legea aviaţiei.

  1. Există mecanisme de cooperare instituţionalizată între Curtea Constituţională şi alte organe? Dacă da, care este natura acestor contacte / ce funcţii şi prerogative se exercită de ambele părţi?

Preşedintele Curţii Supreme este membru al Consiliului pentru Administrarea Instanţelor Judiciare. Consiliul are în atribuţii chestiunile generale legate de administrarea justiţiei şi ale instanţelor judecătoreşti de grad unu şi doi, însă nu decide şi nu dezbate probleme care privesc Curtea Supremă sau Secţia de Control Constituţional.

  1. SOLUŢIONAREA CONFLICTELOR JURIDICE DE NATURĂ ORGANICĂ DE CĂTRE CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

  1. Care sunt trăsăturile conţinutului conflictului juridic de natură constituţională dintre autorităţile publice?

În Estonia nu există o procedură specială pentru conflictele de competenţă apărute între organele autorităţilor publice, care să fie similară procedurii speciale din Germania. Până în prezent, soluţionarea litigiilor organice a decurs sub forma controlului abstract de constituţionalitate asupra unor prevederi legale, nefiind posibil un recurs la Curtea Supremă pentru rezolvarea litigiilor de natură organică. Chestiunile ce ţin de competenţă au format însă obiectul a numeroase litigii. De vreme ce Republica Estonia este un stat unitar (art. 2 (2) din Constituţie), soluţionarea conflictelor dintre subiectele de drept ale federaţiei şi autorităţilor centrale – ceea ce reprezintă o altă modalitate a litigiilor organice – nu poate constitui obiect de contencios constituţional în Estonia. Cu toate acestea, în două situaţii, în aşa-numitele cauze ale referendumului din Narva şi Sillamäe, Curtea Supremă sa implicat în problema tentativelor de instituire a unei ordini statale federale din proprie iniţiativă, şi anume sub forma controlului indirect, asupra legislaţiei (deciziile no. III-4/1-2/93 şi III-4/1-3/93 din 11 august 1993 şi 6 septembrie 1993 ale Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În baza art. 4 (2) din Legea privind Procedura Controlului Judiciar de Constituţionalitate (CRCPA), orice consiliu local are dreptul de a sesiza Curtea Supremă, solicitândui să verifice constituţionalitatea legislaţiei de aplicabilitate generală. În acest mod, în cadrul controlului de constituţionalitate asupra prevederilor legale, autorităţile locale pot solicita efectuarea verificării în materie de competenţă, precum şi în privinţa respectării drepturilor şi libertăţilor (de ex., litigiile organelor autoguvernării locale).

Astfel, în sens larg, “litigiu organic” poate însemna controlul de constituţionalitate asupra legislaţiei de aplicabilitate generală (legi şi alte acte normative) în cadrul procedurii de control de constituţionalitate, care poate fi iniţiată de Preşedintele Republicii, de Cancelarul Justiţiei, de consiliile locale, precum şi, în anumite cazuri, de instanţele judiciare care pot sesiza Curtea Supremă, printr-o hotărâre. Într-un asemenea caz, cealaltă parte implicată în conflict este Riigikogu, Guvernul, Ministerul ori autoritatea publică locală care a adoptat sau a omis să adopte actul normativ.

Aşadar, Preşedintele Republicii poate sesiza Curtea Supremă, solicitându-i să declare că o Lege adoptată de Riigikogu, dar nepromulgată de Preşedinte contravine Constituţiei în cazul în care aceasta, deşi trimisă spre reexaminare (§ 5 din CRCPA), a fost adoptată de Riigikogu în aceeaşi formă, nemodificată.

Potrivit § 6 din CRCPA, Cancelarul Justiţiei va putea sesiza Curtea Supremă, solicitând:

    1. anularea legislaţiei de aplicabilitate generală adoptată de legislativ sau executiv ori de către o autoritate locală, respectiv a unor dispoziţii ale acesteia, după intrarea în vigoare;

    2. declararea unei legi promulgate, dar încă neintrată în vigoare, ca fiind contrară Constituţiei;

    3. anularea legislaţiei de aplicabilitate generală adoptată de legislativ sau executiv ori de către o autoritate locală, dar neintrată încă în vigoare, ca fiind contrară Constituţiei.

O autoritate locală se poate adresa Curţii Supreme solicitândui să declare neconstituţională o lege promulgată, dar neintrată încă în vigoare, o reglementare adoptată de Guvern sau de un minister, dar neintrată încă în vigoare, ori să anuleze o lege intrată în vigoare, o reglementare adoptată de Guvern sau de un minister, ori dispoziţii ale acesteia, prin care se încalcă garanţiile constituţionale ale autonomiei locale (§ 7 din CRCPA).

Dacă o instanţă judiciară, la judecata pe fond sau în apel, nu a făcut aplicarea normei relevante din legislaţia de aplicabilitate generală, declarândo contrară Constituţiei, ori dacă instanţa, cu ocazia judecării cauzei pe fond sau în apel, declară că refuzul adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală contravine Constituţiei, atunci respectiva instanţă va înainta Curţii Supreme hotărârea pronunţată. De asemenea, instanţa va ataşa, împreună cu hotărârea remisă Curţii Supreme, textul din legislaţia de aplicabilitate generală pe care la declarat în contrarietate cu Constituţia ori pasajele relevante (§ 11 din CRCPA).

Litigii organice în sens restrâns pot fi conflictele de competenţă ivite cu ocazia adoptării de reglementări, când sesizarea se face de regulă de către Cancelarul Justiţiei sau de consiliul unei autorităţi locale. De asemenea, conflictele de competenţă în materia adoptării de reglementări pot fi deduse judecăţii Curţii Supreme prin intermediul unei instanţe cu jurisdicţie de grad unu sau doi. Astfel, conflictele de competenţă în privinţa adoptării de asemenea reglementări se leagă în mod natural, direct de problema constituţionalităţii.

Teoretic, şi posibilitatea contestării hotărârilor adoptate de Riigikogu, potrivit Capitolului 3 din CRCPA, ar putea fi considerată un conflict organic de competenţă 16: Orice persoană care constată încălcarea drepturilor sale printr-o hotărâre a Riigikogu se poate adresa Curţii Supreme în vederea anulării acelei hotărâri.”)

Articolul 65 din Constituţie stabileşte în competenţa Parlamentului (Riigikogu) intră următoarele atribuţii:

  1. adoptă legi şi hotărâri;

  2. hotărăşte asupra organizării unui referendum;

  3. alege Preşedintele Republicii, potrivit § 79 din Constituţie;

  4. ratifică şi denunţă tratatele internaţionale, în conformitate cu § 121 din Constituţie;

  5. autorizează candidatul pentru funcţia de Prim Ministru să formeze Guvernul;

  6. adoptă bugetul de stat şi aprobă raportul de executare a bugetului de stat;

  1. la propunerea Preşedintelui Republicii, numeşte în funcţie preşedintele Curţii Supreme, preşedintele Consiliului de Supraveghere al Băncii Naţionale (Eesti Pank), Controlorul de Audit General, Cancelarul de Justiţie, precum şi comandantul sau comandantul-şef al Forţelor Armate;

  2. la propunerea preşedintelui Curţii Supreme, numeşte în funcţie judecătorii Curţii Supreme;

  3. numeşte în funcţie membrii Consiliului de Supraveghere al Băncii Naţionale (Eesti Pank);

  4. la propunerea Guvernului, hotărăşte asupra angajării de împrumuturi de către stat şi asupra asumării altor obligaţii şi creanţe de către stat;

  5. adoptă rezoluţii, declaraţii şi apeluri adresate poporului Estoniei, altor state şi organizaţii internaţionale;

  6. stabileşte sistemul decoraţiilor de stat, precum şi rangurile militare şi diplomatice;

  7. decide cu privire la retragerea încrederii în Guvern, Primul Ministru sau oricare dintre miniştri;

  8. declară starea de urgenţă pe teritoriul statului, potrivit § 129 din Constituţie;

  9. la propunerea Preşedintelui Republicii, declară starea de război şi ordonă mobilizarea şi demobilizarea;

  10. rezolvă alte probleme de interes naţional pe care Constituţia nu le atribuie ca prerogativă a Preşedintelui Republicii, a Guvernului, a celorlalte autorităţi publice centrale sau locale.

În procedura controlului de constituţionalitate, cererile formulate în legătură cu situaţiile prevăzute la art. 65 (2) din Constituţie ar putea fi considerate, la nivel teoretic, drept “litigii organice”. Potrivit art. 6 (5) din Capitolul “Controlul legislaţiei de aplicabilitate generală” din CRCPA, Cancelarul Justiţiei poate sesiza Curtea Supremă cu o cerere de anulare a hotărârii Riigikogu referitoare la supunerea spre aprobare prin referendum a unui proiect de lege ori a unei probleme de interes naţional atunci când proiectul, cu excepţia celui de revizuire a Constituţiei, ori problema de interes naţional care se supune aprobării prin referendum contravine Constituţiei ori în cazul când Riigikogu a încălcat, în sens material, normele procedurale cu ocazia adoptării hotărârii privind organizarea referendumului (art. 65 (2) din Constituţie).

O procedură distinctă pentru contestarea hotărârilor adoptate de Riigikogu în celelalte situaţii enumerate la § 65 din Constituţie nu este prevăzută de lege (CRCPA). Se poate argumenta că, de fapt, contestarea hotărârilor adoptate de Riigikogu prin procedura prevăzută de Capitolul 3 din CRCPA în celelalte cazuri enumerate la § 65 din Constituţie nici nu ar putea ţine de litigiile organice. În consecinţă, răspunsurile la chestionar se vor referi de principiu la litigiile organice soluţionate în baza Capitolului 2 din CRCPA (“Controlul constituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală”).

  1. Dacă instanţa de contencios constituţional are competenţa soluţionării acestor conflicte.

Curtea Supremă este competentă să judece cererile de examinare a conformităţii legislaţiei de aplicabilitate generală sau a refuzului adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală, cu Constituţia (art. 2 (1) din CRCPA) în baza procedurii prevăzute în Capitolul 2 din CRCPA (“Controlul constituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală): la sesizarea subiectelor îndrituite. Totodată, art. 6 (5) din CRCPA stabileşte dreptul Cancelarului Justiţiei de a contesta o hotărâre adoptată de Riigikogu cu privire la supunerea spre aprobare prin referendum a unui proiect de lege sau a altei probleme de interes naţional.

Cererea adresată Curţii Supreme trebuie să fie motivată şi să indice prevederile sau principiile Constituţiei cu care intră în conflict legislaţia de aplicabilitate generală sau hotărârea Riigikogu, astfel contestate; sesizarea trebuie să fie semnată de autorul acesteia şi să aibă anexat textul sau pasajele relevante din legislaţia de aplicabilitate generală sau hotărârea Riigikogu, precum şi celelalte acte care susţin cererea (art. 8

(1) şi (2) din CRCPA). Dacă cererea nu satisface cerinţele legale, Curtea Supremă va acorda un termen autorului sesizării în scopul remedierii acestor deficienţe.

În cazul în care petentul nu lea eliminat în termenul stabilit, Curtea Supremă îi va restitui cererea, fără a o examina. Cererea se restituie fără a fi examinată dacă nu intră în competenţa Curţii Supreme (art. 11 (1) şi (2) din CRCPA).

  1. Care sunt autorităţile publice între care pot apărea astfel de conflicte?

După cum s-a arătat, în diverse situaţii părţile implicate în conflict pot fi Preşedintele Republicii, Cancelarul Justiţiei sau consiliul unei autorităţi locale (reclamantul) pe de o parte, respectiv Riigikogu, Guvernul, un minister sau o autoritate locală (emitentul reglementării) pe de altă parte; în anumite cazuri, şi anumite persoane pot lua parte cu titlu individual în procedură.

  1. Actele juridice, faptele sau acţiunile ce pot genera astfel de conflicte: sunt ele legate doar de conflictele de competenţă sau implică şi cazurile când o autoritate publică poate contesta constituţionalitatea unui act emis de o altă autoritate publică? Dacă instanţa dvs. de control constituţional a soluţionat astfel de conflicte. Exemplificaţi.

În sens larg, chestiunea competenţei se poate ivi, întâi de toate, în legătură cu actele care pot fi supuse controlului anterior de către Preşedintele Republicii, respectiv controlului posterior de către Cancelarul Justiţiei, precum şi, întrun sens restrâns, de autorităţile locale; problema se mai poate ivi în cadrul unui litigiu dedus judecăţii în primă instanţă sau în apel. Chestiunea adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală se poate ivi, înainte de toate, în legătură cu reglementările emise de Guvern, ministere

sau autorităţile locale. Controlul constituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală adoptată de Guvern, ministere sau autorităţi locale poate fi declanşat la sesizarea Cancelarul Justiţiei, precum şi a unui consiliu al autorităţii locale (însă nu cu privire la un act emis de autoritatea locală); chestiunea se poate pune şi în cadrul judecării unui litigiu în primă instanţă sau în apel.

Posibilităţile de declanşare a procedurii de control de constituţionalitate mai sus descrise acoperă doar o mică parte din litigiile soluţionate de Curtea Supremă în cadrul procedurii controlului de constituţionalitate. Din cele 225 de cauze rezolvate în cadrul acestui control în intervalul 19952009, întrun număr de 110 s-a pus problema verificării constituţionalităţii unei legi, în alte 26 – a unor reglementări adoptate de Guvern, alte 12 au vizat reglementări adoptate la nivel de minister, iar 17 – reglementări adoptate de autorităţi locale. Întrun număr de 14 cazuri, autorul sesizării a fost Preşedintele Republicii, în 22 de cazuri – Cancelarul Justiţiei, în 11 cazuri – autorităţile locale, iar în 103 cazuri – instanţele de judecată. În care anume dintre cauze se poate vorbi de existenţa unui litigiu organic urmează a se stabili de la caz la caz.

Preşedintele Republicii a sesizat Curtea Supremă în apărarea propriilor competenţe (decizia no. III-4/A-4/94 din 13 iunie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme), solicitând declararea art. 2 (2) din Legea privind procedurile şi actele Preşedintelui Republicii, adoptată la 3 mai 1994, ca fiind contrar § 109 din Constituţie, întrucât respectiva prevedere îl priva pe Preşedinte, în mod neconstituţional, de dreptul de apreciere cu privire la iniţierea unui decret. Curtea Supremă a declarat prevederea ca fiind neconstituţională.

De asemenea, Curtea Supremă a stabilit că este neconstituţională Legea privind apărarea naţională în vreme de pace, adoptată la 8 noiembrie 1994, care limita dreptul Preşedintelui, în calitate de comandant suprem al apărării naţionale, de a ordona utilizarea Forţelor de Apărare în scopul activităţilor militare în vreme de pace (decizia no. III-4/A-11/94 din 21 decembrie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme), întrucât prin aceasta se îngrădea competenţa Preşedintelui. Cu acel prilej, Curtea Supremă a statuat: “faptul că sigiliul de stat este deţinut de Secretarul de Stat

… nu este de natură să îl supună pe şeful statului unei supravegheri din partea Guvernului prin intermediul Secretarului de Stat … ceea ce ar aduce atingere principiul separaţiei şi echilibrului puterilor” (decizia no. III-4/A-1/93 in 22 iunie 1993 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În problema acordării decoraţiilor, Curtea Supremă a constatat că “Guvernul şi comisia formată de acesta nu au dreptul de a hotărî în privinţa chestiunilor date în competenţa Preşedintelui prin Constituţie” (decizia no. III-4/A-3/94 din 18 februarie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Totodată, Curtea Supremă a declarat neconstituţionale prevederile Legii privind procedura graţierii, care – instituind o procedură preliminară – îngrădeau dreptul Preşedintelui de a acorda graţierea, încălcândui astfel autonomia de decizie, prin aceea că se stabilea componenţa comisiei prin act [administrativ] (decizia no. 3-4-1-3-98 din 14 aprilie 1998 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme).

Cât priveşte relaţiile dintre Curtea Supremă şi executiv (competenţa de reglementare), Curtea Supremă a constatat, întro cauză referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea Legii poliţiei, că “Riigikogu trebuia să fi stabilit cazurile şi procedura specifică pentru aplicarea acestor măsuri speciale, de ordin tehnicoperativ, precum şi eventualele restrângeri ale exerciţiului unor drepturi, nu să le delege în seama autorităţii Poliţiei de Securitate şi a judecătorilor Curţii Supreme. Ceea ce revine legislativului, ca drepturi şi obligaţii prevăzute de Constituţie, nu poate fi transferat executivului prin delegare de competenţă, nici măcar cu titlu temporar şi nici chiar dacă acest lucru este supus controlului judiciar” (decizia no. III-4/A-1/94 din 12 ianuarie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În legătură cu aceasta, întro speţă care implica Legea de salarizare şi norme emise de Ministerul de Finanţe prin care se stabileau procedura şi condiţiile de transparentizare a salariilor demnitarilor şi funcţionarilor publici, Curtea Supremă a constatat: “Prima teză de la alin. 1 al § 3 şi prima propoziţie a § 11 din Constituţie permit restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale doar în cazurile şi potrivit procedurii stabilite printr-un act al Parlamentului (Riigikogu) sau prin referendum. Legislativul trebuie să decidă, el însuşi, cu privire la toate problemele care prezintă însemnătate din punctul de vedere al drepturilor fundamentale, iar nu să le delege în sarcina executivului. Executivul poate doar să aducă clarificări privitoare la restricţiile prevăzute de lege asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar nu să instituie îngrădiri suplimentare în raport cu cele prevăzute de lege” (decizia no. 3-4-1-10-02 din 24 decembrie 2002 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Această poziţie a fost dezvoltată întro cauză privind aprobarea de către Guvern a Statutului Autorităţii Poliţiei de Securitate şi a procedurii temporare pentru aplicarea de măsuri speciale tehnic-operative, din 23 iulie 1993, Curtea Supremă precizând: “Conform art. 87 (6) din Constituţie, Guvernul adoptă reglementări şi ordonanţe în baza legii.

Din cele de mai sus rezultă ierarhia normativă constituţională, concluzia fiind că executivul nu poate să intervină cu reglementări în domenii care, potrivit Constituţiei, trebuie reglementate prin lege, edictând reglementări praeter legem” (decizia no. III 4-1/1-2/94 din 12 ianuarie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În numeroase alte cazuri Curtea Supremă a analizat competenţa Guvernului de a emite reglementări. Astfel, Curtea Supremă a constatat că instituirea de către Guvern a obligaţiei de plată a unei taxe de participare în vederea participării la o licitaţie imobiliară excedează limitele abilitării acordate de legislativ (decizia no. 3-4-1-10-00 din 22 decembrie 2000 a Curţii Supreme în secţii unite). La fel, Guvernul a depăşit graniţele abilitării prevăzute de Legea privind privatizarea imobilelor fără destinaţie de locuinţă, prin aceea că a instituit taxă de participare pentru participanţii la licitaţie, anume prin reglementarea adoptată la 18 iunie 1996 (decizia no. 3-4-1-16-06 din 13 februarie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Curtea Supremă i-a negat Guvernului dreptul de a restrânge criteriile de determinare a suprafeţelor de teren necesare edificării de clădiri de intervenţie şi de a stabili termeni şi condiţii suplimentare în raport cu Legea reformei funciare, prin reglementarea adoptată la 30 iunie 1998, referitoare la Procedura determinării suprafeţelor de teren necesare construcţiei de clădiri de intervenţie (decizia no. 3-4-1-2-07 din 2 mai 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Curtea Supremă a mai constatat că nici

Legea privind impozitarea veniturilor, nici alte legi nu au împuternicit Ministerul de Finanţe să organizeze (prin intermediul metodologiei de aplicare a Legii impozitului pe venit), colectarea taxei pe venit personal la bugetul de stat în cuantum de 48% (decizia no. III-4/1-9/94 din 7 decembrie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme), după cum, întrun caz de dată ulterioară, Curtea Supremă a constatat: “Delegarea obligaţiilor fiscale de drept public către executiv poate fi permisă cu condiţia ca aceasta să emane din natura obligaţiei fiscale, iar legislativul să determine întinderea dreptului de decizie/apreciere, care poate consta în aşezarea plafonului minim şi maxim al taxei, în stabilirea criteriilor de calculare a taxei etc.”, declarând neconstituţională o prevedere din Legea privind executorii judecătoreşti, precum şi normele emise în baza acesteia de Ministerul Justiţiei, “Tariful taxelor pentru executorii judecătoreşti” din 16 februarie 2001 (decizia no. 3-4-1-22-03 din 19 decembrie 2003 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme).

Referitor la raporturile dintre Riigikogu şi autorităţile locale, Curtea Supremă a constatat: “Dat fiind că § 154 din Constituţie instituie o simplă rezervă, legiuitorul poate restrânge autonomia autorităţilor locale, însă atunci când exclude din competenţa acestora chestiuni care prezintă însemnătate pe plan local, trebuie să o facă din motive bine justificate. În acest sens, trebuie avut în vedere ca garanţiile constituţionale ale autoguvernării locale să rămână intacte” (decizia no. 3-4-1-4-07 din 8 iunie 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). De asemenea, Curtea Supremă a constatat că “De vreme ce, potrivit Constituţiei, autorităţile locale funcţionează în baza legilor, Riigikogu nu-şi poate delega atribuţiile legislative în domeniul reglementării activităţilor autorităţilor locale” (decizia no. III-4/1-4/93 din 4 noiembrie 1993 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Curtea Supremă şia confirmat poziţia în numeroase cauze judiciare. Astfel, Curtea Supremă a constatat că prevederile Legii privind impozitarea sunt contrare § 154 şi art. 157 (2) din Constituţie, “întrucât determinarea naturii impozitelor locale, aprobarea şi înregistrarea acestora de către Ministerul de Finanţe sau prin procedura stabilită de Ministerul de Finanţe exclude orice fel de acţiune independentă din partea autorităţilor locale în activitatea de impunere de taxe în baza legii” (decizia no. III 4/1-4/93 din 4 noiembrie 1993 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Curtea Supremă a declarat neconstituţională Metodologia privind ridicarea forţată a autovehiculelor şi utilizarea echipamentelor de blocare a roţilor, aprobată printr-o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Tallinn din 16 aprilie 1004 (precum şi normele aferente adoptate de Consiliul municipal şi totodată decizia consiliului), întrucât stabileau măsura blocării roţilor autovehiculelor parcate într-un loc nepermis (decizia no. III-4/1-7/94 din 2 noiembrie 1994 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În legătură cu Municipalitatea Narva, Curtea Supremă, atât în anul 2001, cât şi în 2010 a luat în dezbatere reglementările emise de autorităţile locale din Narva privind trecerea frontierei (decizia no. 3-4-1-2-00 din 9 februarie 2000 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme şi decizia no. 3-4-1-1-10 din 8 iunie 2010 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În ambele cazuri nu exista un temei legal pentru întocmirea listelor de aşteptare a vehiculelor ce urmau să traverseze frontiera, după cum lipsea orice procedură detaliată pentru trecerea frontierei sau

pentru introducerea unei taxe care să fie percepută cu ocazia formării unei „cozi”. Una din cele mai importante decizii referitoare la raporturile dintre autorităţile centrale şi cele de la nivel local este decizia no. 3-4-1-8-09 din 16 martie 2010 a Curţii Supreme în secţii unite, aşanumitul caz al finanţării autorităţilor locale, când Curtea Supremă a explicat ce obligaţii îi incumbă statului, potrivit Constituţiei, în materia finanţării autorităţilor locale, adică ce anume pot pretinde autorităţile locale din partea statului, în virtutea Constituţiei: legislativul este obligat să identifice care funcţiuni impuse de lege în sarcina autorităţilor locale sunt de rang naţional, respectiv local. În repartizarea acestor funcţiuni trebuie să se asigure ca organul însărcinat cu executarea lor să fie cât mai aproape de cetăţean, ca aceste funcţiuni “să crească” dinspre comunitatea locală şi să fiinţeze în acord cu autorităţile locale.

Funcţiile/sarcinile la nivel naţional trebuie finanţate de la bugetul de stat, care trebuie să indice, detaliat pe fiecare dintre ele, fondurile alocate autorităţilor locale în vederea îndeplinirii acestora.

Frame2

  1. Care sunt titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională în vederea soluţionării unui asemenea conflict?

A se vedea răspunsurile la pct. 3 şi 4.

  1. Care este procedura de soluţionare a unui astfel de conflict?

Se aplică procedura ordinară a controlului de constituţionalitate (a se vedea Capitolul

2 din CRCPA: §§ 4-15; Capitolul 7 din CRCP cuprinde regulile procedurii jurisdicţionale (§§ 4763): limba în care se desfăşoară procedura, calcularea termenelor şi reprezentarea în faţa Curţii, drepturile şi obligaţiile participanţilor la procedură, modul de examinare a cauzei, conexarea dosarelor, publicitatea şi caracterul oral, procedura de desfăşurare a dezbaterilor, consemnarea acestora, minuta, încheierea dezbaterilor, deliberarea, pronunţarea, data de la care decizia produce efecte, motivarea deciziei, dispozitivul, îndreptarea erorilor, publicarea, cheltuielile de judecată.)

Suplimentar faţă de răspunsurile la pct. 12 de mai sus, se poate observa că în procedura de control al legislaţiei de aplicabilitate generală, părţile implicate în cazul “litigiilor organice” (§ 10 din CRCPA) pot fi: organul care a adoptat sau emis actul normativ

astfel atacat, organul care a refuzat să adopte sau emită actul normativ, participanţii în cadrul procesului în care sa pronunţat hotărârea prin care Curtea a fost sesizată, consiliul autorităţii locale (atunci când sesizarea se face de către acesta), Cancelarul Justiţiei, Ministrul Justiţiei, precum şi ministrul care reprezintă Guvernul. În cadrul procedurii controlului de constituţionalitate asupra legislaţiei de aplicabilitate generală, Curtea Supremă solicită punctul de vedere al părţilor implicate cu privire la constituţionalitatea actului normativ atacat. Curtea Supremă acordă organului care a adoptat sau emis actul normativ, respectiv organului care nu a adoptat sau emis actul normativ, precum şi participanţilor în cadrul procesului în care sa pronunţat hotărârea prin care Curtea a fost sesizată, posibilitatea de a prezenta concluzii suplimentare ori propriul punct de vedere asupra opiniilor înaintate Curţii Supreme şi, acolo unde este necesar, solicită explicaţii organului care a adoptat sau emis actul normativ ori, după caz, organului care nu a adoptat sau emis actul normativ.

La cererea motivată a uneia dintre părţi sau din oficiu, Curtea Supremă poate suspenda, în cazuri temeinic justificate, aplicarea actului normativ atacat sau a unor prevederi ale acestuia, până la data la care decizia Curţii Supreme urmează săşi producă efectele (§ 12 din CRCPA).

Curtea Supremă soluţionează cauza întrun termen rezonabil, fără a depăşi însă o perioadă de patru luni de la primirea sesizării; cererea adresată de Cancelarul Justiţiei, prin care se solicită anularea hotărârii Riigikogu privind supunerea spre aprobare prin referendum a unui proiect de lege ori a unei alte probleme de interes naţional va fi soluţionată în termen de două luni de la primirea sesizării (§ 13 din CRCPA).

De asemenea, este important de subliniat că, la judecarea cauzei (a se vedea § 14 din CRCPA), Curtea Supremă nu este ţinută de motivarea făcută în cerere sau în hotărârea prin care instanţa a sesizat Curtea. Când este sesizată prin hotărâre a instanţei de judecată, Curtea Supremă poate invalida sau declara neconstituţională legislaţia de aplicabilitate generală, ori prevederi ale acesteia, precum şi omisiunea de a adopta legislaţia de aplicabilitate generală care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei. Prin aceasta Curtea Supremă nu soluţionează litigiul pe fond, acesta urmând a fi judecat potrivit regulilor aplicabile procedurii civile, penale, administrative sau contravenţionale, după caz. Cu toate acestea, în cazul în care sesizarea se face de una dintre secţii sau de un complet special constituit în cadrul Curţii Supreme în conformitate cu regulile procedurale aplicabile în cauză, chestiunea se rezolvă de către Curte în secţii unite, indiferent de materie, Curtea făcând concomitent aplicarea codului de procedură valabil în respectiva materie, cât şi a legii proprii.

  1. Ce soluţii pronunţă instanţa de contencios constituţional? Exemplificaţi.

În cadrul procedurii controlului de constituţionalitate asupra legislaţiei de aplicabilitate generală, Curtea Supremă are următoarele posibilităţi (§ 15 din CRCPA):

  1. declare legislaţia de aplicabilitate generală, încă neintrată în vigoare, ca fiind contrară Constituţiei;

  2. declare legislaţia de aplicabilitate generală intrată în vigoare, ori dispoziţii ale acesteia, ca fiind contrare Constituţiei şi să le anuleze;

21) să declare că refuzul adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală contravine Constituţiei;

  1. să anuleze hotărârea adoptată de Riigikogu prin care se supune aprobării prin referendum un proiect de lege sau altă problemă de interes naţional;

  2. declare legislaţia de aplicabilitate generală contestată sau refuzul adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală erau în dezacord cu prevederile Constituţiei, la data sesizării Curţii;

  3. să respingă cererea.

Legislaţia de aplicabilitate generală declarată neconstituţională nu intră în vigoare (de exemplu, în cazul declarării unui acord internaţional sau a unor prevederi ale acestuia ca fiind în dezacord cu Constituţia, se solicită organului care a încheiat acordul să îl denunţe, acolo unde acest lucru este posibil, ori să iniţieze procedura de denunţare a acordului internaţional sau amendarea acestuia de o manieră care să garanteze conformitatea cu Constituţia; un acord internaţional care contravine Constituţiei nu se aplică la nivel naţional).

Din totalul de 255 de cazuri de control de constituţionalitate judecate în perioada 1995-2009, Curtea Supremă a admis cererea, recursul sau contestaţia ori sa pronunţat în sensul constatării neconstituţionalităţii în 98 de cazuri (inclusiv parţial, în 8 dintre acestea). Întruna dintre situaţii, Curtea Supremă a declarat neconstituţional refuzul de a adopta legislaţie de aplicabilitate generală, iar în 19 cazuri – faptul că legea sau acordul internaţional sunt contrare Constituţiei (legea fiind însă deja abrogată la data pronunţării deciziei). În 103 cazuri, Curtea Supremă a respins cererea, recursul sau contestaţia ori a pronunţat o decizie prin care a constatat că nu există contrarietate cu Constituţia, iar în alte 36 de cazuri Curtea Supremă a restituit cererea, recursul sau contestaţia, ca inadmisibile.

Nici una din cauzele dezbătute de Curtea Supremă nu a avut ca obiect o cerere de anulare a unei hotărâri adoptate de Riigikogu referitoare la supunerea spre aprobare, prin referendum, a unui proiect de lege sau a altei probleme de interes naţional, ori vreo cerere de anulare a unei alte hotărâri a Riigikogu.

  1. Modalităţi de îndeplinire a deciziei instanţei constituţionale: conduita autorităţilor publice vizate după soluţionarea conflictului. Exemplificaţi.

În anumite cazuri, Curtea Supremă, în interesul soluţionării cauzei, a făcut vorbire şi de o serie de obligaţii viitoare în sarcina executivului sau a legislativului, cât priveşte înlăturarea stării de neconstituţionalitate. De exemplu, pronunţânduse în sensul anulării reglementărilor adoptate de Consiliul local al Comunei Keila, referitoare la

organizarea de exerciţii de trageri pe teritoriul respectivei comune, Curtea Supremă a statuat în cuprinsul decizei şi cu privire la obligaţiile viitoare ce revin executivului: “Câtă vreme Guvernul ori ministerul de resort nu au stabilit condiţii în privinţa poligoanelor de trageri aparţinând Forţelor de Apărare şi a procedurii de utilizare a acestora, nu se pot organiza exerciţii de trageri în aceste poligoane” (decizia no. 3-4- 1-3-00 din 8 martie 2000 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). De asemenea, declarând neconstituţionalitatea unei prevederi din Legea privind impozitarea, precum şi a normelor emise de Ministerul de Finanţe în baza acesteia, prin care se stabilea rata dobânzii, Curtea Supremă preciza: “Prezenta decizie nu afectează obligaţia Administraţiei Fiscale de a face plata dobânzii către contribuabili în baza acestei rate” (decizia no. 3-4-1-8-02 din 5 noiembrie 2002 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). O obligaţie şi mai precisă a executivului a fost fixată cu ocazia judecării unei cauze referitoare la plângerea formulată de dl. N. Irihin, prin care se solicita anularea măsurilor dispuse de Prefectura de poliţie din Tallinn şi obligarea acesteia la eliberarea permisului de armă. Curtea Supremă a constat că: “De regulă, o instanţă de contencios administrativ nu poate obliga organul administrativ să ia o decizie lăsată la aprecierea lui. Acest lucru este posibil doar dacă, ţinând cont de împrejurările cauzei, este evident care anume decizie este cea legală. … Dat fiind că eliberarea unui permis de armă este la latitudinea organului executiv, Curtea în secţii unite nu îl obligă să elibereze un permis de armă, însă este posibil să îl oblige să reexamineze cererea petentului de eliberare a permisului de armă. … Cererea lui N. Irihin’s trebuie soluţionată după intrarea în vigoare a … dispozitivului prezentei decizii, ţinânduse cont de reglementările aplicabile în cazul eliberării permisului de armă pentru persoanele rezidente în Estonia în baza unui permis de rezidenţă temporar şi care nu îşi au domiciliul în afara Estoniei” (decizia no. 3-3-1-60-03 din 25 februarie 2004 a Curţii Supreme în secţii unite).

Linii directoare pentru legislativ şi executiv au fost trasate întro altă decizie a Curţii Supreme: “Indiderent dacă instanţa [Curtea Supremă în secţii unite] invalidează parţial [o prevedere din Legea cetăţeniei] şi declară în parte neconstituţională [o altă prevedere din aceeaşi lege], Curtea Supremă în secţii unite nu poate obliga executivul în acest caz să rezolve problema lingvistică a dlui V. Fedtschenko. … Situaţia se va rezolva odată ce legislativul va stabili o procedură prin care persoanele cu deficienţe de auz să fie scutite de examenul cunoştinţelor de limbă în vederea obţinerii cetăţeniei, în funcţie de gravitatea deficienţei acustice – dacă aceasta împiedică sau nu învăţarea limbii” (decizia no. 3-4-1-47-03 din 10 decembrie 2003 a Curţii Supreme în secţii unite).

Întrucât analiza pe perioada 20042009 acoperă decizii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei prevederi legale sau o lacună legislativă, dar nu şi decizii prin care să se fi verificat constituţionalitatea unor reglementări adoptate de executiv sau de autorităţile locale, întrebarea din chestionar nu poate primi răspuns exhaustiv.

  1. EXECUTAREA DECIZIILOR CURŢII CONSTITUŢIONALE

  1. Deciziile Curţii Constituţionale:

    1. sunt definitive;

    2. pot fi recurate, situaţie în care se vor arăta titularii dreptului, termenele şi procedura;

    3. produc efecte erga omnes ;

    4. produc efecte inter partes litigantes.

Deciziile Curţii Supreme sunt general obligatorii, ele trebuie respectate de instanţele judiciare inferioare, de Curtea Supremă însăşi şi de legislativ (a se vedea răspunsurile la pct. 6a de la subdiviziunea I). Deciziile Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme îşi produc efectele de la data pronunţării în şedinţă publică (art. 58 (1) şi (2) din CRCPA). Deciziile Curţii Supreme sunt definitive şi nu sunt supuse niciunei căi de atac.

După epuizarea căilor interne de atac, este totuşi posibil, în anumite cazuri, un recurs în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în baza sistemului Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În general, deciziile Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme pronunţate în cadrul procedurii controlului abstract asupra constituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală (la sesizarea Preşedintelui Republicii, a Cancelarului de Justiţie ori a unei autorităţi locale) sunt obligatorii erga omnes; deciziile date în procedura de control abstract (la sesizarea unei instanţe judiciare) sunt, mai presus de toate, obligatorii erga omnes, iar în anumite cazuri li se adaugă şi obligativitatea inter partes litigantes (de exemplu, dreptul de a obţine despăgubiri se naşte ex nunc, etc.). În atare situaţii, există varianta revizuirii în procesul civil, penal sau de contencios administrativ dacă, în cadrul procedurii controlului de constituţionalitate, Curtea Supremă decide redeschiderea judecăţii întro cauză în care hotărârea judecătorească şia produs efectele, ca urmare a faptului că legislaţia de aplicabilitate generală sau prevederi ale acesteia, pe care s-a întemeiat hotărârea, a fost declarată neconstituţională (a se vedea şi răspunsul la pct. 3 în continuare).

Cât priveşte caracterul obligatoriu erga omnes, Curtea Supremă a stabilit: “În cazul în care anumite prevederi dintr-o lege au fost anulate în cadrul procedurii de control de constituţionalitate, celelalte prevederi ale legii trebuie interpretate în baza deciziei Curţii Supreme” (decizia no. 3-4-1-9-98 din 25 noiembrie 1998 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Totodată, întro speţă privitoare la Legea alcoolului, Curtea Supremă a constatat că, până la data introducerii modificărilor legislative necesare, declararea ca neconstituţională a unei prevederi din Legea alcoolului nu exclude anularea unei autorizaţii de licenţă în cazul săvărşirii unor fapte grave, în temeiul unor dispoziţii în vigoare, care prevăd o asemenea sancţiune acolo unde, ţinânduse cont de toate împrejurările în cauză, acest lucru se vădeşte necesar. Dacă

emitentul autorizaţiei de licenţă a anulato în baza acelei prevederi, neconstituţionale, din Legea alcoolului, iar decizia a fost atacată în contencios administrativ, instanţa trebuie să cumpănească atent dacă, în împrejurările date, anularea licenţei era necesară şi justificată (decizia no. 3-4-1-6-00 din 28 aprilie 2004 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). La fel, Curtea Supremă a constatat şi în primul caz referitor la principiile reformei în domeniul proprietăţii: “Curtea Supremă în secţii unite a admis că declararea neconstituţionalităţii acelei prevederi echivalează cu perpetuarea stării de ambiguitate. Legislativul este dator să adopte norme juridice adecvate, prin care să se pună capăt acestei situaţii. Până la data punerii lor în acord cu principiul clarităţii juridice, nu se poate decide cu privire la restituirea în natură a proprietăţilor care au aparţinut repatriaţilor ori acordarea de despăgubiri, după cum imobilele în cauză nu pot fi scoase la vânzare” (decizia no. 3-4-1-5-02 din 28 octombrie 2002 a Curţii în secţii unite).

Curtea Supremă în secţii unite a văzut în art. 58 (3) din CRCPA, care permite amânarea intrării în vigoare a deciziei, o limitare a obligativităţii erga omnes: “Faptul că … în Codul de Procedură Civilă au fost introduse motivele de revizuire nu echivalează automat cu efectul retroactiv al tuturor deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate. Art. 58 (3) din CRCPA permite judecata în cadrul controlului de constituţionalitate, fără ca decizia să retroactiveze însă erga omnes. Situaţia incertă a persoanelor care au depus cerere … trebuie să … ia sfârşit cât priveşte soarta cererilor pe care leau depus în legătură cu proprietăţile confiscate ilicit şi care au aparţinut celor repatriaţi în Germania. Aceste cereri trebuie soluţionate. … iar cererile trebuie examinate … indiferent de faptul că anterior au fost examinate sau aprobate [în baza unei prevederi neconstituţionale] … de asemenea, trebuie reexaminate cererile care s-au judecat de către instanţele de contencios administrativ [în baza unei prevederi neconstituţionale], fiind declarate nelegale sau anulate prin hotărârea pronunţată.” Curtea Supremă în secţii unite nu a exclus depunerea de noi cereri, însă “La depunerea cererilor, trebuie cumpănit de la caz la caz, dacă o asemenea cerere a fost depusă într-un termen rezonabil” (decizia no. 3-3-2-1-07 din 10 martie 2008 a Curţii Supreme în secţii unite).

Efectele ex tunc inter partes au fost confirmate de Curtea Supremă atunci când Guvernul a amendat reglementarea atacată de o asemenea manieră încât actuala redactare, în vigoare, nu mai conţine prevederea atacată (decizia no. 3-4-1-8-06 din 2 mai 2007 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). Curtea Supremă mai nota: “Oferind posibilitatea revizuirii hotărârilor pronunţate în contenciosul administrativ, legiuitorul a evidenţiat în mod clar că deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate pot avea efecte retroactive. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti ar fi de neconceput dacă deciziile pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate ar produce exclusiv efecte ex nunc” (decizia no. 3-3-2-1-07 din 10 martie 2008 a Curţii Supreme în secţii unite).

Efectele ex nunc ale deciziilor pronunţate de Curtea Supremă în cadrul controlului de constituţionalitate sunt legate de obligativitatea inter partes: “Întrucât decizia Secţiei

produce efecte ex nunc, ea nu constituie temei pentru restituirea plăţii impozitului pe venitul constând în acordarea unor beneficii, către contribuabilii care nu au contestat decizia de impunere sau faţă de care şia produs efectele o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ” (decizia no. 3-4-1-5-00 din 12 mai 2000 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). În mod similar, Curtea Supremă constata: “Prin declararea ca fiind neconstituţională … a unei reglementări emise de Ministerul Justiţiei, nu se naşte obligaţia restituirii sumelor achitate ca taxă pentru executorii judecătoreşti. Doar acei debitori care au contestat legalitatea deciziei de stabilire a taxei pentru executor judecătoresc sunt îndreptăţiţi la restuirea sumeleor achitate în cursul procedurii de executare a hotărârii judecătoreşti” (decizia no. 3-4-1- 22-03 din 19 decembrie 2003 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme). A se vedea şi exemplul privind Legea alcoolului, în răspunsul de mai sus (decizia no. 3- 4-1-6-00 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme).

  1. De la publicarea deciziei în Monitorul/Jurnalul Oficial, textul de lege declarat neconstituţional:

    1. se abrogă;

    2. se suspendă, până la punerea de acord a actului/textului declarat neconstituţional cu prevederile legii fundamentale;

    3. se suspendă, până când legiuitorul invalidează decizia instanţei constituţionale;

    4. alte situaţii.

Deciziile Curţii Supreme în secţii unite şi ale Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme, care conţin o constatare referitoare la constituţionalitate (§ 62 din CRCPA; art. 2 (2) 7) din Legea Riigi Teataja) privind legislaţia de aplicabilitate generală publicată în Riigi Teataja se publică în Riigi Teataja (jurnalul oficial în variantă electronică, disponibil la www.riigiteataja.ee). Celelalte decizii şi hotărâri motivate pronunţate de Curtea Supremă în baza legii CRCPA se publică pe pagina de Internet a Curţii Supreme (§ 62 din CRCPA; adresa: www.riigikohus.ee).

Întrucât, potrivit art. 58 (1) şi (2) din lege (CRCPA), deciziile pronunţate de Curtea Supremă în baza legii îşi produc efectele de la data pronunţării, nu s-a stabilit o procedură distinctă de publicitate pentru intrarea lor în vigoare. Conform practicii curente, în jurnalul oficial Riigi Teataja se face o menţiune privind decizia Curţii Supreme pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate, în locul sau în dreptul prevederii declarate ca fiind neconstituţională şi anulată, în legătură cu legislaţia în vigoare referitoare la respectiva cauză (art. 15 (1) 2) din CRCPA). Măsurile de ordin legislativ pentru modificarea textului neconstituţional rămân a fi stabilite de legislativ (a se vedea răspunsul la pct. 6a şi 6b din secţiunea I a chestionarului).

Când legislaţia de aplicabilitate generală este declarată neconstituţională înainte de intrarea ei în vigoare (art. 15 (1) 1) of the CRCPA), aceasta nu mai poate intra în vigoare (art. 15 (2) din CRCPA). În cazurile când Curtea Supremă admite că actul atacat, din categoria legislaţiei de aplicabilitate generală, sau refuzul adoptării

legislaţiei de aplicabilitate generală era în dezacord cu prevederile Constituţiei la data sesizării (art. 15 (1) 5) din CRCPA), acea legislaţie fiind deja abrogată, chiar şi într-o asemenea eventualitate în Riigi Teataja se face o menţiune referitoare la decizia Curţii Supreme, în dreptul respectivei prevederi neconstituţionale, în sensul că textul a încetat să mai fie în vigoare.

În cazul unei decizii a Curţii Supreme prin care s-a constatat că legislaţia de-acum abrogată este neconstituţională nu pot fi excluse anumite efecte inter partes care se nasc prin declararea legislaţiei abrogate ca fiind neconstituţională (a se vedea răspunsul la pct. 1 din aceeaşi secţiune de mai sus).

Curtea Supremă este îndrituită să amâne efectele unei decizii pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate al legislaţiei de aplicabilitate generală, cu până la 6 luni (art. 58 (3) din CRCPA). Această facultate a fost utilizată, spre exemplu, în cauza referitoare la Legea privind Principiile reformei în domeniul proprietăţii, unde instanţa preciza: “Executivul şi legislativul trebuie să opteze pentru una din soluţii în materia restituirii în natură, a acordării de despăgubiri ori a scoaterii la vânzare a proprietăţilor expropriate ilicit, care au aparţinut persoanelor repatriate în Germania în baza acordurilor încheiate cu statul german în 1941. … Curtea Supremă în secţii unite nu-şi poate aroga misiunea legislativului şi nu poate opta pentru una dintre soluţii, edictând norme juridice în locul Parlamentului. Legislativul necesită un termen pentru rezolvarea acestor chestiuni.” Prevederea legală va fi anulată în 6 luni de la împlinirea termenului, în cazul când, până la respectiva dată, nu va fi fost adoptată o lege de modificare sau de abrogare a prevederii (hotărârile cu caracter interimar no. 3-3-1-63- 05 din 12 aprilie 2006 şi 6 decembrie 2006 ale Curţii Supreme în secţii unite). Referitor la această problemă, a se vedea şi răspunsul la pct. 6a din prima parte a chestionarului.

  1. Odată ce curtea constituţională a pronunţat o decizie de neconstituţionalitate, în ce mod este aceasta obligatorie pentru instanţa de fond şi pentru celelalte instanţe judiciare?

În virtutea primei teze a art. 3 (1) din Constituţie, sub aspectul conţinutului său (declararea ca neconstituţională şi anularea legislaţiei de aplicabilitate generală ori a unor prevederi ale acesteia, respectiv declararea legislaţiei de aplicabilitate generală, a refuzului de adoptare a legislaţiei de aplicabilitate generală ori a acordului internaţional ca fiind contrare Constituţiei la data sesizării Curţii – art. 15 (1) 2) şi 5) din CRCPA), decizia Curţii Supreme pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate este obligatorie pentru instanţele inferioare, la fel ca şi pentru Curtea Supremă însăşi: “Puterile statului se exercită exclusiv în baza Constituţiei şi a legilor conforme acesteia.” Potrivit art. 2 1) şi 4) din Codul de Procedură Penală, izvoarele dreptului procesual penal sunt, între altele, Constituţia Republicii Estonia şi deciziile Curţii Supreme pronunţate în chestiunile nereglementate de alte izvoare de drept procesual penal, dar care se ivesc în procesul de aplicare a legii.

Potrivit art. 9 (1) din CRCPA, atunci când, la judecata în primă instanţă sau în apel, instanţa nu a făcut aplicarea prevederilor relevante din legislaţia de aplicabilitate generală, declarândule contrare Constituţiei ori dacă, la judecata în primă instanţă sau în apel, instanţa declară că refuzul adoptării legislaţiei de aplicabilitate generală contravine Constituţiei, aceasta va remite Curţii Supreme hotărârea pronunţată. Ca atare, în respectiva cauză, instanţa sa pronunţat deja prin hotărârea dată în soluţionarea litigiului dedus judecăţii, fără să aplice legislaţia sau prevederile pe care le declară neconstituţionale ori legislaţia constituţională ce urma a fi aplicată. Într-o atare situaţie, decizia Curţii Supreme nu va aduce nicio modificare în privinţa judecăţii pronunţate de acea instanţă. Cu toate acestea, deciziile Curţii Supreme pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate produc consecinţe procedurale în procesele civile, penale şi în contenciosul administrativ în ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, iar aceste decizii ale Curţii Supreme servesc drept cauză de revizuire în toate cele trei categorii de proceduri. În lumina decizei Curţii Supreme, celelalte instanţe îşi stabilesc practica atât în cauzele aflate pe rol, cât şi în cele nou introduse, până la momentul când legislativul amendează legislaţia sau prevederea neconstituţională ori adoptă o nouă reglementare.

Astfel, în procedura penală deciziile pronunţate de Curtea Supremă în cadrul controlul de constituţionalitate sunt asociate termenului de depunere a apelului, respectiv a recursului (în casaţie): Dacă, la judecarea unei cauze penale, instanţa declară că legea ce urmează a fi aplicată în soluţionarea cauzei este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, cererea de apel se depune în scris la instanţa de judecată, în termen de 15 zile de la data pronunţării deciziei Curţii Supreme, în cadrul controlului de constituţionalitate, cu privire la legislaţia de aplicabilitate generală care nu a fost aplicată (art. 319 (5) din Codul de Procedură Penală). Dacă, la judecarea unei cauze penale, curtea de apel declară că legea ce urmează a fi aplicată în soluţionarea cauzei este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, cererea de recurs (în casaţie) se depune în termen de 30 de zile de la data pronunţării deciziei Curţii Supreme, în cadrul controlului de constituţionalitate, cu privire la legislaţia de aplicabilitate generală care nu a fost aplicată (art. 345 (4) din Codul de Procedură Penală).

Dacă, prin hotărârea dată în soluţionarea cauzei penale, instanţa de judecată declară că legea ce urmează a fi aplicată este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, termenul de depunere a apelului împotriva hotărârii prin care instanţa nu a făcut aplicarea legii se calculează de la data pronunţării decizei Curţii Supreme, în procedura controlului de constituţionalitate (art. 387 (3) din Codul de Procedură Penală).

Codul de Procedură Civilă (CCP) prevede posibilitatea suspendării judecăţii pe perioada desfăşurării procedurii controlului de constituţionalitate de către instanţa Curţii Supreme, în cazul când poate fi afectată valabilitatea legislaţiei de aplicabilitate generală ce urmează a fi aplicată în soluţionarea respectivei cauze (art. 356 (2) din CCP).

În procesul civil, termenele sunt reglementate similar celor prevăzute în procedura penală: Dacă, la judecata în primă instanţă, instanţa [tribunalul] declară, prin hotărârea pronunţată, că legislaţia de aplicabilitate generală ce urmează a fi aplicată este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, termenul de apel nu va începe să curgă mai înainte de data pronunţării deciziei Curţii Supreme, în cadrul controlului de constituţionalitate, cu privire la legislaţia de aplicabilitate generală care nu a fost aplicată (art. 632 (2) din CCP). Dacă, în cursul judecăţii, instanţa declară, printro încheiere, că legislaţia de aplicabilitate generală ce urmează a fi aplicată este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, termenul de apel împotriva încheierii nu va începe să curgă mai înainte de data pronunţării deciziei Curţii Supreme, în cadrul controlului de constituţionalitate, cu privire la legislaţia de aplicabilitate generală care nu a fost aplicată (art. 661 (3) din CCP). Dacă, la judecata în apel, instanţa declară, prin hotărârea pronunţată, că legislaţia de aplicabilitate generală ce urmează a fi aplicată este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, termenul de recurs (în casaţie) va fi calculat de la data pronunţării deciziei Curţii Supreme în cadrul controlului de constituţionalitate (art. 670 (2) of the CCP). Dacă, la judecarea cauzei, instanţa, prin hotărârea pronunţată, declară că legislaţia de aplicabilitate generală ce urmează a fi aplicată este contrară Constituţiei şi refuză să o aplice, termenul de recurs împotriva legislaţiei de aplicabilitate generală neaplicată va fi calculat de la data pronunţării deciziei Curţii Supreme în cadrul controlului de constituţionalitate (art. 698 (3) of the CCP).

În procedura contenciosului administrativ, instanţa, soluţionând cauza, nu va face aplicarea unei legi ori a altui act normativ care contravine Constituţiei Republicii Estonia. Dacă instanţa, judecând cauza, nu a aplicat legea sau actul normativ relevant ori un acord internaţional, declarândule contrare Constituţiei ori dacă instanţa a declarat neconstituţional refuzul de a emite un act de aplicabilitate generală, atunci ea va remite Curţii Supreme hotărârea pronunţată, prin aceasta declanşând procedura controlului de constituţionalitate ce se exercită de Curtea Supremă (art. 25 (9) şi (10) din Codul de Procedură Administrativă (CAP)).

Cât priveşte termenele, în procedura contenciosului administrativ se aplică prevederi similare normelor procedurale valabile în controlul de constituţionalitate în faţa Curţii Supreme. Dacă, judecând cauza, instanţa de contencios administrativ declară, prin hotărârea pronunţată, că actul normativ ce urmează a fi aplicat contravine Constituţiei şi refuză aplicarea acestuia, termenul de depunere a apelului privitor la actul normativ neaplicat se va calcula de la data pronunţării deciziei Curţii Supreme în cadrul controlului de constitutuţionalitate (art. 31 (6) din CAP). Dacă, judecând cauza, instanţa declară, printro încheiere, că actul normativ ce urmează a fi aplicat contravine Constituţiei şi refuză aplicarea acestuia, termenul de apel împotriva încheierii nu va începe să curgă mai înainte de data pronunţării deciziei Curţii

Supreme în cadrul controlului de constitutuţionalitate asupra actului normativ neaplicat (art. 471 (4) din CAP). Dacă, judecând cauza, instanţa declară, prin hotărârea pronunţată, că actul normativ ce urmează a fi aplicat contravine Constituţiei şi refuză aplicarea acestuia, termenul de recurs împotriva hotărârii nu va începe să curgă mai

înainte de data pronunţării deciziei Curţii Supreme în cadrul controlului de constitutuţionalitate asupra actului normativ neaplicat (art. 741 (4) din CAP).

În cauzele penale, procedura de revizuire implică examinarea cererii de revizuire de către Curtea Supremă în scopul de a decide cu privire la rejudecarea unei cauze în care instanţa sa pronunţat printro hotărâre definitivă (art. 365 (1) din Codul de Procedură Penală). Între altele, constituie motiv de revizuire declararea de către Curtea Supremă, în exercitarea controlului de constituţionalitate, a neconstituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală ori a unei prevederi din aceasta, pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere (art. 366 6) din Codul de Procedură Penală).

Şi în procesul civil constituie motiv de revizuire declararea de către Curtea Supremă, în exercitarea controlului de constituţionalitate, a neconstituţionalităţii legislaţiei de aplicabilitate generală ori a unei prevederi din aceasta, pe care sa întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere (dacă sau descoperit fapte şi împrejurări noi, revizuirea unei hotărîri definitive se poate face în baza cererii introduse de una dintre părţi sau, în cazul materiei supusă revizuirii, în baza cererii formulate de un participant la procedură sau de o altă persoană care ar fi trebuit introdusă în cauză la judecarea pricinii de către instanţă – art. 702 (1) din CCP) (art. 702 (2) 7) din CCP).

În mod similar, în procedura contenciosului administrativ revizuirea unei hotărâri definitive poate fi cerută de una dintre părţi dacă sau descoperit noi fapte şi împrejurări. Motivele de revizuire a unei hotărâri pronunţate de instanţa de contencios administrativ sunt cele prevăzute de procedura civilă (§ 75 din CAP).

Din analiza11 deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate desfăşurat în perioada 2004-2009 se poate exemplifica maniera în care instanţele judiciare au reacţionat la deciziile Curţii Supreme:

  1. Dosarul no. 3-4-1-14-07 (Eliberarea din funcţie ca urmare a împlinirii vârstei)

La 1 octombrie 2007, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a declarat neconstituţional şi a anulat § 120 din Legea privind serviciul public (PSA), potrivit căruia funcţionarul public poate fi eliberat din funcţie pe motive de vârstă dacă a împlinit 65 de ani, precum şi art. 130 (1) în măsura în care priveşte notificarea în avans a eliberării din funcţie pe motive de vârstă, art. 130 (3) în măsura în care priveşte acordarea de salarii compensatorii pentru eliberarea din funcţie pe motive de vârstă, precum şi art. 133 (1) and (3) în măsura în care priveşte termenele stabilite pentru eliberarea din funcţie pe motive de vârstă. Instanţa a constatat că aceste prevederi, întrucât permit menţinerea în funcţie a unui funcţionar care a împlinit 65 de ani, dar şi eliberarea din funcţie a altuia, justificată exclusiv pe criteriul vârstei, constituie o încălcare a dreptului fundamental la egalitate.

11 Disponibil la: http://www.riigikohus.ee/vfs/988/PSJV_lahendite_taitmine_2010.pdf.

Ulterior deciziei Curţii Supreme, Curtea Administrativă din Tartu a judecat o contestaţie prin care se solicita ca un ordin de eliberare din funcţie, emis în baza § 120 din PSA, să fie declarat nelegal şi desfiinţat retroactiv (decizia Curţii Administrative din Tartu din 14 februarie 2008 în dosarul no. 3-07-2413/3). În hotărârea pronunţată, instanţa reţinea: “Fie şi o unică decizie administrativă emisă în baza legislaţiei de aplicabilitate generală, odată ce a fost declarată neconstituţională, este la rândul ei neconstituţională, deci nelegală. În speţă, neconstituţionalitatea § 120 din PSA, care permitea eliberarea din funcţie pe motivul împlinirii vârstei de 65 de ani, a fost constatată de instanţa de control constituţional. Reclamantul a fost eliberat din funcţie printr-un ordin administrativ emis în baza acestei norme legale, declarată neconstituţionaă, ceea ce echivalează cu eliberarea sa din funcţie printr-un act administrativ ilegal. Având în vedere aceste considerente, instanţa admite recursul, desfiinţând ca nelegal ordinul no. 145-p al Guvernatorului din Tartu, din data de 20 decembrie 2004.” Astfel, instanţa administrativă recunoştea efectele retroactive ale deciziei Secţiei de Control Constituţional. Soluţia a fost confirmată în recurs, de Curtea de Apel Tartu (decizia Curţii de Apel Tartu din 6 mai 2008 în dosarul no. 3- 07-2413/8).

  1. Dosarele no. 3-1-3-13-03 şi 3-3-2-1-04 (Redeschiderea cazului ca urmare a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului)

La 6 ianuarie 2004, Curtea Supremă în secţii unite a pronunţat două decizii în sensul că acolo unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor garantate prin Convenţia Europeană, printr-o hotărâre de condamnare dată de o instanţă judiciară din Estonia, hotărârea trebuie poată fi revizuită, la cererea persoanei în cauză, dacă încălcarea a fost gravă şi a continuat să producă consecinţe, iar statutul juridic al persoanei poate fi ameliorat prin revizuire. De asemenea, după cum observa instanţa: “Curtea Supremă în secţii unite opinează cea mai bună modalitate de a duce la îndeplinire această obligaţie ar necesita amendarea codulurilor de procedură astfel încât să devină fără echivoc dacă, după pronunţarea unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să se procedeze la rejudecarea procesului penal, în ce cazuri anume şi în ce modalitate” (dosarul no. 3-1-3-13-03 pct. 31).

La nici doi ani după aceea, la 1 ianuarie 2006, intra în vigoare noul Cod de Procedură Civilă, care cuprinde şi următorul caz de revizuire: Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sau a Protocoalelor sale adiţionale, datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele acestei încălcări nu pot fi eliminate sau remediate într un mod rezonabil decât prin revizuirea hotărârii (art. 702 (2) 8) din CCP). De mai lungă durată a fost însă introducerea de motive similare şi în celelalte coduri şi legi care guvernează procedura judiciară, în vederea deplinei conformări cu hotărârile Curţii Europene.

În Codul de Procedură Administrativă, vechea reglementare care enumera cazurile de revizuire a fost înlocuită cu o normă de trimitere la motivele de revizuire prevăzute de procedura civilă (prevederea a intrat în vigoare la 1 septembrie 2006). Şi mai târziu, la 18 noiembrie 2006, după aproape doi ani de dezbateri în Parlament, au intrat în vigoare noile prederi ale Codului de Procedură Penală şi ale Codului de Procedură Contravenţională, în care figurează, ca motiv de revizuire, satisfacerea unei plângeri individuale adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, acolo unde Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a unuia dintre Protocoalele sale adiţionale. Condiţia suplimentară este ca încălcarea să fi fost de natură a afecta soluţia pronunţată, iar consecinţele încălcării să nu poată fi eliminate ori prejudiciul creat să nu poată fi reparat decât prin revizuirea hotărârii.

În decursul acestor 23 ani, Curtea Supremă a trebuit să rămână fidelă jurisprudenţei anterioare în pofida faptului că lipseau aceste reglementări. La 22 noiembrie 2004, Secţia Penală a Curţii Supreme a decis redeschiderea cauzei în dosarul no. 3-1-3-5-04, în care o persoană fusese condamnată în Estonia. Motivul a fost hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza Articolului 7(1) din Convenţie, care consacră principiul nullum crimen, nulla poena. Cu privire la faptele incriminate în dosarul cauzei, Secţia Penală a pronunţat o soluţie de achitare.

  1. Dosarul no. 3-4-1-20-07 (Exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de respingere a măsurilor asigurătorii în procesul civil)

La 9 Aprilie 2008, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme declara neconstituţionale teza întâi a art. 390 (1) şi art. 660 (1) din Codul de Procedură Civilă, anulândule în măsura în care nu permiteau exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii şi viramentul la bugetul de stat a sumelor plătite cu titlu de cauţiune. Potrivit prevederilor legale, părţile puteau ataca hotărârile pronunţate de tribunale şi curţi de apel, de înfiinţare a măsurii asigurătorii, de înlocuire cu o altă măsură asigurătorie ori de ridicare a măsurii asigurătorii, fără ca legea să prevadă însă şi dreptul de a ataca hotărârea prin care instanţa a respins cererea de înfiinţare a măsurii asigurătorii.

În toamna aceluiaşi an, la 1 octombrie 2008, Secţia Civilă a Curţii Supreme a trebuit să purceadă de la decizia pronunţată de Secţia de Control Constituţional în soluţionarea dosarului no. 3-2-1-71-08. Astfel, Secţia Civilă a constatat că, având în vedere prevederea conform căreia în cazul respingerii cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii, sumele plătite cu titlu de cauţiune se varsă la bugetul de stat, persoana care a plătit cauţiunea trebuie să aibă drept de a ataca hotărârea tribunalului prin care cererea i-a fost respinsă, la instanţa curţii de apel.

  1. Dosarul no. 3-4-1-7-08 (Excluderea instanţelor de contencios administrativ de la soluţionarea litigiilor în materia achiziţiilor publice)

La 8 Iunie 2009, Curtea Supremă în secţii unite a constatat că art. 129 (1) din Legea achiziţiilor publice (PPA) este neconstituţional şi, ca atare, trebuie anulat. Potrivit acestor prevederi, competenţa judecării apelului declarat împotriva deciziei Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Autorităţii de control al Achiziţiilor Publice revenea curţilor de apel, fiind exclusă competenţa soluţionării unor astfel de litigii în primă instanţă de către instanţele administrative. Curtea Supremă a constatat că reglementarea contravine dispoziţiilor art. 149 (1) şi (2) din Constituţie şi celor din prima frază a § 146 din Constituţie, coroborate cu § 4 din Constituţie. Curtea Supremă în secţii unite a constat că, potrivit Constituţiei, soluţionarea oricărei cauze începe cu dezbaterile întro procedură de primă instanţă, iar prin excluderea instanţelor administrative de la judecarea unei anumite categorii de litigii, a căror competenţă este dată unui organ administrativ, se restrânge competenţa puterii judecătoreşti.

În practica judiciară, declararea neconstituţionalităţii art. 129 (1) din Legea achiziţiilor publice şi invalidarea acestuia, în absenţa unei noi reglementări care să-l înlocuiască, a dat naştere la probleme privind calitatea procesuală a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor în procedura contenciosului administrativ. Faţă de acest aspect, Secţia de Contencios Administrativ a dat următoarea interpretare: “După decizia din 8 Iunie 2009 a Curţii Supreme Court în secţii unite, art. 129 (2) din PPA trebuie interpretat în sensul că decizia Comisiei de soluţionare a contestaţiilor poate fi atacată la instanţa administrativă. Astfel, Municipalitatea Rakvere, care a dispus organizarea achiziţiei publice, este pârâta în cadrul procedurii administrative şi în faţa Comisiei. Comisia de soluţionare a contestaţiilor nu este parte în procedura de contencios administrativ şi nu este îndrituită formuleze apel.” (decizia Secţiei de Contencios Administrativ a Curţii Supreme din 4 Martie 2010, în dosarul no. 3-3-1-11-10, pct. 21)

  1. Dosarul no. 3-4-1-33-05 (Refuzul de plată a indemnizaţiei parentale)

La 20 martie 2006, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a declarat neconstituţională teza a doua a art. 3 (7) din Legea privind indemnizaţiile parentale, pe care a anulat-o în măsura în care dispunea că indemnizaţia parentală se reduce cu cuantumul drepturilor salariale cuvenite persoanei pentru munca depusă anterior, dar neplătite din culpa angajatorului, fiind încasate în luna de plată a indemnizaţiei parentale. Potrivit prevederii atacate, indemnizaţia era sistată de la plată în cazul în care venitul câştigat în cursul lunii calendaristice stabilită pentru plata indemnizaţiei depăşea de 5 ori cuantumul indemnizaţiei.

La nivelul instanţelor inferioare sa constituit deja o practică în materie, supusă unei atente analize. Deşi Curtea Supremă a constatat, prin decizia no. 3-4-1-33-05, că art. 3

(7) nu contravine principiului clarităţii normei juridice, a existat şi un dezacord cât priveşte interpretarea acestuia. În majoritatea hotărârilor care formează obiectul analizei noastre (a se vedea decizia Curţii de Apel Tartu din 10 mai 2006 în dosarul no. 3-05- 483 şi deciziile Curţii de Apel Tallinn din 15 martie 2007 în dosarul no. 3-05-523 şi din

14 mai 2007 în dosarul no. 3-06-1453; în plus, decizia no. 3-06-59 a Curţii Administrative Tallinn din 30 iunie 2006 se sprijină pe interpretarea art. 3 (7) din PBA

dată prin decizia no. 3-4-1-33-05 a Curţii Supreme) sa constatat că sintagma “câştig” utilizată în prima propoziţie a art. 3 (7) din Legea privind indemnizaţiile parentale (PBA) înseamnă câştigul realizat în luna de plată a indemnizaţiei, iar nu sumele plătite efectiv în luna în care se face plata indemnizaţiei. Astfel, una din condiţiile în care se aplică reducerea indemnizaţiei este ca persoana să fi lucrat în cursul lunii calendaristice pentru care se face plata indemnizaţiei. Dacă în luna de plată a indemnizaţiei parentale reclamantul a încasat salariul pentru munca depusă anterior, însă nu există niciun motiv în baza căruia să se poată susţine că salariul este plata muncii prestate în luna de plată a indemnizaţiei, beneficiarul indemnizaţiei parentale nu a realizat, în luna de plată a indemnizaţiei, venituri impozabile pentru contribuţia de asigurări sociale, în sensul art. 3 (7) din PBA, iar Casa de Pensii nu are dreptul să reţină alocaţia parentală. Pe o poziţie diferită (a se vedea decizia Curţii de Apel Tartu din 29 februarie 2008 în dosarul no. 3 07-1649) s-a situat instanţa când a constatat că, deşi în perioada de plată a indemnizaţiei parentale, reclamantul încasase venituri salariale cuvenite pentru munca prestată anterior, decizia Casei de Pensii de reducere a cuantumului indemnizaţiei era justificată, întrucât nu din culpa angajatorului salariile fuseseră primite cu întârziere. “Pentru stabilirea şi plata indemnizaţiei, nu prezintă însemnătate perioada efectivă în care munca a fost prestată, ci data la care se efectuează plata venitului şi la care acesta se supune impozitării cu contribuţia de asigurări sociale,” observa curtea de apel. Nu este clar dacă interpretarea respectivei prevederi din Legea privind indemnizaţiile parentale

este una de principiu ori dacă ea reprezintă o simplă excepţie, rămasă izolată. Ca atare, jurisprudenţa care se naşte din aplicarea art. 3 (7) şi 71 din PBA este în curs de evoluţie.

  1. Dosarul no. 3-4-1-8-08 (Includerea perioadei de satisfacere a serviciului militar obligatoriu în calculul vechimii necesare pentru ieşirea la pensie)

La 30 septembrie 2008, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a declarat neconstituţional art. 28 (2) 3) din Legea privind pensiile din sistemul asigurărilor de stat, pe care l-a anulat în măsura în care nu permitea includerea perioadei de efectuare a serviciului militar obligatoriu sau a serviciului alternativ în calculul vechimii necesare pentru ieşirea la pensie, dacă persoana locuise în Estonia înainte şi după data trimiterii în afara teritoriului Estoniei în vederea satisfacerii serviciului militar obligatoriu sau a serviciului alternativ, chiar dacă era îndeplinită condiţia dobândirii unei vechimi în muncă în Estonia de 15 ani. Prevederea permitea ca la calculul vechimii să fie inclusă perioada satisfacerii serviciului militar ori a prestării serviciului alternativ, dar numai în cazul în care respectiva persoană fusese trimisă din Estonia [şi nu din afara teritoriului ei].

După anularea art. 28 (2) 3 din Legea privind pensiile în sistemul asigurărilor de stat au existat divergenţe între practica instanţei supreme şi soluţiile date de instanţele inferioare, în privinţa efectelor deciziei de neconstituţionalitate asupra actelor emise de Casa de Pensii. Răspunsul depinde de aspectul dacă, în opinia instanţei, decizia Curţii Supreme prin care legea ori prevederi ale legii sunt anulate pe motiv de neconstituţionalitate produce sau nu efecte retroactive. Făcând trimitere la decizia no. 3-3-2-1-07 din 10 Martie 2008 a Curţii Supreme în secţii unite, Secţia de Contencios

Administrativ a Curţii Supreme a reconfirmat, în decizia no. 3-3-1-2-10 din 11 martie 2010, că decizia de invalidare a unei prevederi legale are efecte retroactive (pct. 19). Secţia de Contencios Administrativ a retrimis dosarul no. 3-3-1-2-10 la instanţa de fond, în vederea stabilirii faptelor care au stat la baza cererii de recalculare a pensiei (pct. 25-26).

  1. Dosarul no. 3-4-1-6-08 (plata cheltuielilor de inspecţie datorate în baza Legii Aviaţiei)

La 1 iulie 2008, Secţia de Control Constituţional a declarat teza a doua a art. 71 (2) din Legea Aviaţiei ca fiind neconstituţională, anulândo în măsura în care nu identifică elementele obligaţiei financiare potrivit condiţionării limitative prevăzute de

§ 113 din Constitution. În redactarea valabilă între 26 aprilie 2004 şi 7 februarie 2007, prevederea legală obliga operatorul economic să suporte cheltuielile verificărilor privind conformitatea tehnică a aeronavei civile şi compatibilitatea cu standardele naţionale şi internaţionale, fără a specifica însă elementele obligatorii.

La 12 noiembrie 2008, Secţia de Contencios Administrativ a Curţii Supreme a confirmat, în dosarul no. 3-3-1-48-08, poziţia exprimată de Secţia de Control Constituţional prin decizia no. 3-4-1-6-08, respingând o nouă cerere, de reexaminare a constituţionalităţii tezei a doua a art. 71 (2) din Legea Aviaţiei (pct. 12). Secţia de Contencios Administrativ a admis că, în speţă, Autoritatea Aviatică – care a emis factura în temeiul art. 71 (2) din Legea Aviaţiei, prevederi declarate neconstituţionale şi anulate – i-a cauzat operatorului un prejudiciu, pretinzândui în mod ilegal plata ce formează obiectul contestaţiei (pct. 15).

4. Atât în controlul a posteriori cât şi în controlul a priori, legiuitorul îşi îndeplineşte, de fiecare dată, şi în termenele prevăzute, obligaţia constituţională de a elimina aspectele de neconstituţionalitate? 12

În termenii duratei parcurse până la aprobarea dată de legislativ, distingem între situaţiile extraordinare, ordinare şi tergiversări.13 Extraordinare sunt cazurile în care legislativul s-a conformat foarte rapid şi întocmai deciziilor14 pronunţate de instanţa de control constituţional. Evenimente ordinare sunt acele situaţii în care perioada alocată de legislativ este corelată cu complexitatea problemei. Tergiversări sunt cazurile în care în mod evident asistăm la o durată excesivă, când Riigikogu a manifestat o lipsă a voinţei politice de a da curs problemei învederate de Curtea

12 Au fost utilizate răspunsurile formulate la pct. 4.8 şi 5.1 din chestionarul la cel de-al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, “Probleme ale omisiunii legislative în jurisprudenţa constituţională” elaborat de Curtea Constituţională a Republicii Lituania. În lb. engleză la: http://www.riigikohus.ee/?id=1088

13 Ralf Järvamägi. “Impactul Controlului de constituţionalitate asupra Legislativului” – Juridica no 6, 2006, p. 419.

14 Decizia Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme din 15 iulie 2002 în dosarul no. 3-4-1-7-02.

Supremă.15 Un exemplu de lentoare cu care Riigikogu a acţionat o constituie multitudinea chestiunilor ce ţin de aşanumita cauză a utilităţilor publice. Pentru alte detalii, a se vedea răspunsul la punctul 6a din subdiviziunea I a chestionarului.

Dincolo de faptul că, prin decizia Curţii Supreme, legislativul este obligat să se conformeze de îndată sau cât mai curând posibil întrun termen rezonabil, Curţii Supreme i-a fost atribuit, prin lege, şi dreptul de a decide cu privire la amânarea producerii efectelor acestei decizii, atunci când dispune anularea unei legislaţii cu aplicabilitate generală sau a unei prevederi din aceasta, cu până la şase luni.16 Această oportunitate a fost creată pentru a evita situaţiile în care absenţa unei prevederi legale ar cauza probleme şi acolo unde este clar că legislativul are nevoie de un răgaz pentru a elabora norme care să respecte prevederile constituţionale (a se vedea decizia Curţii

Supreme în secţii unite din 12 aprilie 2006 în dosarul no. 3-3-1-63-05, pct. 28-31). Potrivit jurisprudenţei Curţii Supreme, decalarea intrării în vigoare a unei decizii prin care o lege sau prevederi dintr-o lege sunt declarate neconstituţionale nu înseamnă că legea neconstituţională mai poate fi aplicată înainte ca decizia săşi producă efectele.

Cazurile privind obligaţia de tolerare a utilităţilor publice şi eliberarea permisului de armă pentru cetăţenii străini pot fi înfăţişate, pentru perioada 2004-200917, drept exemple pozitive pentru perioada acordată legiuitorului în scopul legiferării, care s-a soldat cu măsuri active corespunzătoare (deşi uneori cu depăşirea termenului prescris).

  1. Dosarul no. 3-4-1-3-04 (Obligaţia de a tolera utilităţi publice)

La 30 aprilie 2004, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a constatat că, deşi reglementarea obligaţiei de a tolera utilităţi publice, prevăzută de art. 152 (1) şi

154 (2) din Legea pentru implementarea Legii proprietăţii este, în general, constituţională, ea trebuie să acorde mai multe garanţii proprietarului terenului şi să permită satisfacerea echilibrată a diferitelor interese aflate în joc (pct. 36). Potrivit

15 Aici s-ar putea exemplifica prin aşa-numitele cazuri ale repatriaţilor (decizia Curţii Supreme în secţii unite din 28 octombrie 2002, în dosarul no. 3-4-1-5-02, decizia din 12 aprilie 2006 în dosarul no. 3-3-1-63-05 şi decizia din 6 decembrie 2006 în dosarul no. 3-3-1-63-05), întrucât legislativul a acţionat constant; chiar şi în toamna lui 2006 a căutat reglementeze situaţia, adoptând o lege în încercarea de a preîntâmpina o decizie de neconstituţionalitate care să invalideze textul şi intrarea în vigoare a mai vechii decizii a Curţii Supreme, ale cărei efecte fuseseră decalate, însă aceasta a fost atacată de Preşedintele Republicii la Curtea Supremă, care i-a dat câştig de cauză (decizia Secţiei de Control Constituţional din 31 ianuarie 2007 în dosarul no. 3-4-1-14-06). Problema proprietăţii repatriaţilor este actualmente reglementată printr-o altă decizie pronunţată de Curtea Supremă, ca urmare a expirării termenului de suspendare a efectelor deciziei Curţii Supreme şi a faptului Preşedintele Republicii nu a promulgat legea adoptată de Paarlament. Până în prezent nu s-a stabilit o procedură efectivă pentru restituirea în natură a proprietăţilor care au aparţinut repatriaţilor, la care Curtea Supremă s-a referit în cea de-a treia decizie privitoare la cazul repatriaţilor.

16 Art. 15 (1) 2) din CRCPA: judecând cauza, Curtea Supremă poate declara neconstituţională şi anula legislaţia de aplicabilitate generală sau prevederi ale acesteia, aflate în vigoare; art. 58 (3) din CRCPA: Instanţa are dreptul de a amâna cu până la şase luni data la care decizia menţionată la art. 15

(1) 2) urmează să producă efecte. Amânarea va fi motivată în cuprinsul aceleiaşi decizii.

17 În limba estonă, la: http://www.riigikohus.ee/vfs/988/PSJV_lahendite_taitmine_2010.pdf.

instanţei, reglementarea era neconstituţională în măsura în care nu permitea îndepărtarea utilităţilor publice pe alte motive decât faptul că nu mai sunt folosite potrivit destinaţiei şi scopului pentru care sau realizat. Curtea a considerat că scutirea proprietarului lucrărilor de construcţii civile de la plata de despăgubiri nu reprezintă o restricţie proporţională asupra dreptului de proprietate al altuia şi a anulat art. 154 (2)

din LPAIP, care prevedea scutirea de la plată. Curtea a amânat cu 6 luni, adică până la data de 30 octombrie 2004, intrarea în vigoare a deciziei sale, în partea referitoare la anularea prevederilor neconstituţionale. Instanţa observa totodată că ar putea fi necesară amendarea întregii legislaţii referitoare la utilităţi publice.

Secţia Civilă a Curţii Supreme trebuia să facă aplicarea unor dispoziţii neconstituţionale şi anulate în mai multe cauze judecate, mai înainte ca legislativul să adopte o nouă reglementare. În dosarul no. 3-2-1-108-04 din 29 octombrie 2004, Secţia Civilă a constatat că de vreme ce art. 154 (2) din lege (LPAIA) fusese declarat neconstituţional, el nu poate fi aplicat, prin urmare reclamantul nu este obligat, în absenţa despăgubirii, să tolereze lucrările de utilitate publică ale unei întreprinderi de

utilităţi publice. Pentru a stabili suma acordată reclamantului, instanţa a recurs la analogia legii, care impune plata de despăgubiri rezonabile pentru îngrădirea dreptului de proprietate asupra unui imobil. Cauza a fost retransmisă instanţei de fond pentru rejudecare. În dosarul no. 3-2-1-43-06 din 15 mai 2006, Secţia Civilă a trebuit admită că, în ciuda faptului trecuseră doi ani de la pronunţarea Curţii Supreme în cadrul controlului de constituţionalitate, legiuitorul omisese să pună de acord reglementarea cu prevederile Constituţiei. Secţia Civilă, trimiţând cauza spre rejudecare instanţei de fond, dădea următoarele îndrumări: “Dacă instanţa va constata reţeaua de bifurcaţie este de utilitate publică şi au fost îndeplinite şi celelalte condiţii (adică dacă s-a determinat relevanţa prevederilor referitoare la obligaţia de a tolera lucrările de construcţii civile), însă prevederile relevante nu sunt puse de acord cu Constituţia, la rejudecarea cauzei urmează a fi puse în balanţă neaplicarea respectivelor prevederi, în integralitatea lor, şi declanşarea procedurii controlului de constituţionalitate” (pct. 17).

La 26 martie 2007, trei ani după pronunţarea deciziei de către Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme, a intrat în vigoare Legea pentru modificarea Codului civil Partea generală, a Legii proprietăţii, a Legii pentru implementarea Legii proprietăţii, a Legii construcţiilor, a Legii cadastrului şi a Legii privind exproprierea imobilelor. În expunerea de motive se arăta că scopul legii este crearea unui cadru legislativ clar, neechivoc, în ceea ce priveşte edificarea, tolerarea şi acordarea de despăgubiri pentru tolerarea lucrărilor de utilitate publică şi a construcţiilor civile, ceea ce ţine de domeniul dreptului civil, întrucât obligaţia de a tolera lucrări de construcţii civile restrânge dreptul de proprietate. În noua redactare a legii (LPAIA) a fost limitată obligaţia proprietarului imobilului de a tolera [construcţiile] şi s-a creat posibilitatea de a cere îndepărtarea lucrărilor de construcţii civile în cazul când nu există obligaţia de a tolera. De asemenea, pentru tolerarea restricţiilor aduse dreptului de proprietate s-a prevăzut un tarif, care se calculează retroactiv începând cu 1 noiembrie 2004, adică data intrării în vigoare a deciziei Curţii Supreme.

  1. Dosarul no. 3-3-1-60-03 (Permisul de muncă, ca o condiţie necesară pentru eliberarea unui permis de armă cetăţeanului străin)

La 25 februarie 2004, Curtea Supremă în secţii unite a constat neconstituţionalitatea art. 30 (2) din Legea privind regimul armelor în măsura în care se prevedea, ca o condiţie necesară pentru eliberarea unui permis pentru armă de vânătoare unui cetăţean străin rezident în Estonia, având permis de rezidenţă temporar, ca acesta să aibă permis de muncă, precum şi în măsura în care o condiţiona de existenţa unui permis eliberat de autoritatea competentă din statul de origine al cetăţeanului străin, pentru acelaşi tip de armă. Curtea Supremă a anulat prevederea, dispunând totodată ca intrarea în vigoare a deciziei să fie amânată cu 4 luni, astfel încât legislativul să poată adopta reglementări corespunzătoare. În eventualitatea unei anulări a prevederii cu efecte imediate, străinii care nu deţineau permis de armă eliberat de statul de origine ar fi fost îndrituiţi să deţină armă în baza unei proceduri simplificate, adică fără a fi supuşi verificării şi fără să le fie examinată starea de sănătate. Acest fapt ar fi condus la inegalitatea de tratament faţă de persoanele care puteau solicita eliberarea permisului de armă doar urmând procedura generală, subminând totodată scopul legitim al restricţiilor impuse asupra deţinerii de arme. La rândul ei, Comisia Juridică a Riigikogu a susţinut amânarea efectelor deciziei. Ca atare, aceasta şi-a produs efectele la data de 25 iunie 2004.

La 28 iunie 2004, Riigikogu a adoptat Legea pentru modificarea Legii privind regimul armelor, care a intrat în vigoare retroactiv, de la 25 iunie. Aceasta le oferea cetăţenilor străini rezidenţi în Estonia în baza unui permis de rezidenţă şi care nu aveau permis de armă eliberat de autoritatea competentă dintrun alt stat, posibilitatea de a achiziţiona şi a deţine anumite arme (arme de foc pentru uz sportiv şi cu aer comprimat, arme cu proiectile şi cele cu dispozitiv de tăiere/împungere), cu condiţia obţinerii unui permis de armă în Estonia conform criteriilor generale şi urmând procedura generală prevăzută de

Legea privind regimul armelor. Potrivit art. 34 (81) din Legea privind regimul armelor,

termenul de valabilitate al permisului de armă eliberat unui străin care deţine permis de rezidenţă temporară nu trebuie să depăşească termenul de valabilitate al permisului de rezidenţă. În cazul anulării permisului de rezidenţă se invalidează şi permisul de armă. De asemenea, s-a abrogat cerinţa declarată neconstituţională, privitoare la deţinerea şi a unui permis de muncă. Conform noii redactări a prevederilor Legii privind regimul armelor, intrată în vigoare la 1 august 2008, şi persoanele rezidente în Estonia, având drept de rezidenţă, pot solicita, ca şi cetăţenii străini rezidenţi în Estonia pe bază de permis de rezidenţă, eliberarea unui permis de armă în Estonia.

    1. Ce se întâmplă în situaţia în care, în termenul prevăzut de Constituţie şi/sau legislaţie, legiuitorul nu înlătură viciul de neconstituţionalitate? Exemplificaţi.

Omisiunea legislativului de a acţiona de o manieră conformă cu decizia pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate ilustrează faptul că instanţa Curţii nu deţine mijloacele de supraveghere a respectării deciziilor sale. Există multiple cauze care fac

posibilă o asemenea omisiune. Dintre toate cazurile în care avem de-a face cu omisiunea legislativului de a se conforma, cel mai elocvent exemplufiind de cel mai lungă durată – este cel al aşanumiţilor repatriaţi [etnici germani] în legătură cu legislaţia privind reforma proprietăţii (a se vedea decizia Curţii Supreme în secţii unite din 12 aprilie 2006 în dosarul no. 3-3-1-63-05, pct. 28-31). Nu există însă mecanisme directe care să asigure că Riigikogu şia dus la îndeplinire obligaţiile ce decurg din decizia Curţii Supreme.

În unele cazuri, Curtea Supremă îşi poate menţine jurisprudenţa, adică să abordeze o chestiune întro manieră constantă şi, în final, să o dezlege printro soluţie decisivă pentru sistemul de drept. Cele patru cauze privitoare la problema repatriaţilor, mai sus menţionate, sunt un bun exemplu în acest sens: decizia Curţii Supreme în secţii unite din 28 octombrie 2002 în dosarul no. 3-4-1-5-02, decizia din 12 aprilie 2006 în

dosarul no. 3-3-1-63-05, decizia din 6 decembrie 2006 în dosarul no. 3-3-1-63-05 şi decizia Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme din 31 ianuarie 2007 în dosarul no. 3-4-1-14-06; a se vedea şi decizia Curţii Supreme în secţii unite din 10 martie 2008 în dosarul no. 3-3-2-1-07).

Principiile Legii privind reforma în domeniul proprietăţii şi dreptul persoanelor care au părăsit Estonia în baza acordurilor încheiate cu statul german în 194118

La 28 octombrie 2002, Curtea Supremă în secţii unite a declarat neconstituţional art. 7

(3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii în Republica Estonia. Deşi nu a pus sub semnul întrebării politica de reformă a Riigikogu într-o chestiune cu caracter de principiu, Curtea Supremă a obligat legislativul să pună de acord respectivele prevederi cu principiul clarităţii normei juridice. Cazul prezintă deosebită importanţă şi datorită faptului că Riigikogu a tratat chestiunea cu multă seriozitate. Acest lucru este confirmat de cele două proiecte de lege pentru modificarea art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii în Republica Estonia. Expunerile de motive la primul proiect (1290 SE; datat 15 ianuarie 2003) şi la cel de-al doilea (15 SE II; datat 1 aprilie 2003) sunt identice; ambele precizează într-un paragraf distinct că modificarea art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii este necesară întrucât trebuie respectată decizia Curţii Supreme. Autorii proiectului şi legislativul, Riigikogu, şiau însuşit autoritatea deciziei şi au iniţiat măsuri de conformare cu aceasta. Problema nu a constat în acceptarea soluţiei ca atare, ci în a se ajunge la un acord cu privire la modalitatea de conformare cu aceasta.

La 12 aprilie 2006, Curtea Supremă în secţii unite a anulat art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, potrivit căruia proprietăţile confiscate ilicit aparţinând persoanelor care au părăsit Estonia în baza acordurilor cu statul

18 Textul îşi are parţial originea în analiza deciziilor pronunţate în cdrul controlului de constituţionalitate în perioada 2004-2009. În limba estonă, la: http://www.riigikohus.ee/vfs/988/PSJV_lahendite_taitmine_2010.pdf.

german vor fi restituite în natură sau se vor acorda despăgubiri în baza unui acord între cele două state. Întrucât un asemenea acord nu a fost încheiat vreme de aproape 15 ani, regimul proprietăţilor care au aparţinut etnicilor germani repatriaţi rămânea incert: ele trebuiau restituite în natură ori acestor pesoane li se vor acorda despăgubiri sau li se va permite chiriaşilor care locuiesc în imobilul respectiv să-l cumpere? Curtea Supremă a amânat intrarea în vigoare a decizei sale pe o perioadă de 6 luni, pentru a-i da legislativului răgazul necesar în vedarea edictării de noi norme. Conform dispoziţiilor cu caracter interimar, dacă până la data de 12 octombrie 2006 nu avea să intre în vigoare o lege pentru modificarea sau abrogarea art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, urma săşi producă efectele decizia Curţii Supreme. Încă în urmă cu nişte ani Curtea Supremă declarase prevederea ca fiind neconstituţională. La acea dată Curtea Supremă nu anulase art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, întrucât nu s-a dorit o decizie politică. Dimpotrivă, Curtea Supremă a subliniat că legislativul este dator să elaboreze o reglementare clară cu privire la restituirea în natură sau scoaterea la vânzare a proprietăţilor care au aparţinut repatriaţilor. În pofida faptului că preşedintele Curţii Supreme, în rapoartele înaintate Riigikogu, a atras în mod repetat atenţia asupra acestor deficienţe, decizia Curţii Supreme din 2002 nu a fost pusă în practică. În consecinţă, în decizia no. 3-3-1-63-05 din 2006, Curtea Supremă sublinia că declararea pentru a doua oară a neconstituţionalităţii art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, fără însă ca prevederea legală în cauză să fie anulată, nu ar contribui cu nimic la rezolvarea situaţiei. Poziţia Curţii Supreme a fost că “art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii trebuie abrogat pentru a pune capăt situaţiei de neconstituţionalitate care durează de atâţia ani.” Parlamentul a făcut o tentativă de conformare cu decizia Curţii Supreme din 12 aprilie 2006, adoptând în acest sens legea de abrogare a art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, la 14 septembrie 2006. Preşedintele Republicii a refuzat promulgarea, pe motiv că amendamentul nu este în concordanţă cu principiul clarităţii juridice şi cu principiul constituţional al protecţiei juridice. Legea fiind însă adoptată în aceeaşi formă, Preşedintele a sesizat Curtea Supremă, solicitândui să declare legea neconstituţională. La 31 ianuarie 2007, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a admis sesizarea Preşedintelui Republicii în dosarul no. 3-4-1-14-06, declarând legea nepromulgată ca fiind neconstituţională. Instanţa a constatat că legea asigura dreptul de a beneficia de procedurile prescrise doar pentru acei repatriaţi ale căror cereri de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru proprietăţile confiscate ilicit nu fuseseră examinate. Legea nu conţinea însă norme efective care să le permită repatriaţilor şi persoanelor îndreptăţite cumpărarea imobilelor cu destinaţie de locuinţă, expropriate ilicit şi vândute ulterior, săşi exercite drepturile. Potrivit instanţei, legea a omis să rezolve chestiunile juridice legate de abrogarea art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii în concordanţă cu Constituţia şi creează şi mai multe probleme prin tratamentul inegal al diferitelor categorii de repatriaţi. De vreme ce legea de modificare sau de abrogare a art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii nu a intrat în vigoare în termenul de 6 luni acordat prin decizia Curţii Supreme în secţii unite din 12 aprilie 2006, Curtea Supremă a admis că, în

temeiul aceleiaşi decizii, art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii este anulat (şia încetat efectele juridice) începând cu data de 12 octombrie 2006. Instanţa a constatat că rezultatul anulării art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii este acela că proprietăţile confiscate ilicit şi care au aparţinut etnicilor repatriaţi în Germania în baza acordurilor încheiate cu statul german sunt supuse restituirii în natură, acordării de despăgubiri sau cumpărării de către chiriaşi potrivit condiţiilor generale şi în baza procedurilor generale prevăzute de Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii. “O atare claritate juridică permite continuarea /…/ judecării recursului în casaţie,” afirma Curtea Supremă la data de 6 decembrie 2006, în cea dea doua hotărâre cu caracter interimar, admiţând recursul în casaţie declarat de persoanele care fuseseră repatriate în Germania (decizia no. 3-3-1-63-05).

Întrucât nicio reglementare alternativă nu a venit în locul prevederii anulate, Curtea Supremă în secţii unite a reiterat, în decizia pronunţată la 10 martie 2008 în dosarul no. 3-3-2-1-07 că, având în vedere dreptul de organizare şi procedura care decurg din §§ 13 şi 14 din Constituţie, cererile depuse în legătură cu proprietăţile expropriate ilicit care aparţinuseră persoanelor repatriate în Germania trebuiau soluţionate. Curtea Supremă în secţii unite a dispus ca judecarea cererilor care fuseseră anterior respinse în baza art. 7

(3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii – ce fusese anulat

– să fie tratată nu ca o reluare a procedurii administrative, ci ca o procedură nou iniţiată. Potrivit deciziei Curţii Supreme în secţii unite, în cazul cererilor care nu fuseseră depuse anterior sau care fuseseră respinse fără examinare în baza art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, urma să se ţină cont, de la caz la caz, dacă o asemenea cerere fusese depusă întrun termen rezonabil. Dând curs acestor soluţii, Secţia de Contencios Administrativ a Curţii Supreme a judecat mai multe recursuri în casaţie şi cereri de revizuire introduse ca urmare a anulării art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii (decizia Secţiei de Contencios Administrativ a Curţii Supreme din 14 iulie 2007 în dosarul no. 3-3-2-2-07; din 15 mai 2008 în dosarul no. 3-3-1-99-06; din 14 mai 2008 în dosarul no. 3-3-1-23-

08; din 5 iunie 2008 în dosarul no. 3-3-1-32-07; din 16 aprilie 2009 în dosarul no. 3-3-

1-7-09 şi din 10 decembrie 2009 în dosarul no. 3-3-1-84-09).

Pentru a rezuma întreaga problematică jurisprudenţială referitoare la art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, se poate conchide că întrucât legislativul nu a reuşit să realizeze un compromis politic acceptabil pentru toate părţile, instanţa sa văzut nevoită să dea o dezlegare problemei în baza valorilor constituţionale şi a legislaţiei cu caracter general în materia reformei proprietăţii. Prin anularea art. 7 (3) din Legea privind principiile de reformă în domeniul proprietăţii, s a rezolvat o chestiune care formase obiectul unui îndelung contencios, soluţionându se astfel definitiv problema restituirii proprietăţilor repatriaţilor. Legislativul a acceptat decizia de neconstituţionalitate şi s-a angajat în procesul de stabilire a unor

măsuri adecvate şi proporţionale care să finalizeze procesul de reformă a proprietăţii.19

Pentru informaţii suplimentare, a se vedea şi răspunsul la pct. 6a din secţiunea I a chestionarului.

    1. Prin intermediul altui act normativ, legiuitorul poate consacra din nou soluţia legislativă declarată neconstituţională? Argumentaţi.

Potrivit § 59 din Constituţie, puterea legislativă este învestită în Riigikogu, care are libertatea de a decide cu privire la conţinutul normativ al legislaţiei pe care o adoptă. În acelaşi timp, Riigikogu este ţinut să respecte Constituţia. Prima teză a art. 3 (1) din Constituţie dispune imperativ: “Puterile statului vor fi exercitate exclusiv în conformitate cu Constituţia şi cu legile conforme acesteia.” Prin urmare, o decizie a Curţii Supreme prin care se declară neconstituţionalitatea unei legi ori a unor dispoziţii legale este obligatorie faţă de Riigikogu, iar restabilirea situaţiei ori a reglementării neconstituţionale este nelegală şi intră în conflict cu Constituţia. Lucrurile diferă însă atunci când este vorba de abilitarea emiterii de norme în cazurile în care legislaţia de aplicabilitate generală a fost neconstituţională pe motivul depăşirii competenţei: astfel, dacă o nouă legislaţie de aplicabilitate generală este adoptată cu respectarea cerinţelor de legalitate din punct de vedere formal, ea poate prezerva substanţa reglementării, nemodificată, doar că se schimbă organul emitent.

    1. Curtea Constituţională are posibilitatea de a însărcina alte organe cu executarea deciziilor sale şi /sau de a stabili modul în care acestea urmează a fi puse în executare într-o anumită cauză?

Potrivit art. 14 (3) din CRCPA, o cauză remisă spre judecată prin încheiere a unei Secţii ori a unui complet special al Curţii Supreme în conformitate cu regulile procedurale aplicabile în materie se soluţionează de către Curte în secţii unite, indiferent de materie; în consecinţă, o va face aplicând concomitent codul de procedură valabil în respectiva materie, ca şi legea proprie. Astfel, dacă – spre exemplu – Curtea Supremă în secţii unite judecă o cauză remisă de Secţia de Contencios Administrativ a Curţii Supreme, secţiile unite trebuie să se pronunţe cu privire la recursul în casaţie al părţii care a sesizat instanţa, adică să judece nu numai problema de constituţionalitate, ci să şi tranşeze chestiunile care formează obiectul cauzei. Pentru asemenea cazuri, Curtea Supremă a stabilit o procedură deosebit de precisă în vederea punerii în executare a deciziilor sale (ca, de exemplu, decizia Curţii Supreme în secţii unite în cauza Shuvalov). În alte cazuri de control de constituţionalitate, Curtea Supremă nu are o procedură specifică sau vreo oportunitate

19 În acest scop, Guvernul a iniţiat, la 21 martie 2010, proiectul de lege pentru modificarea Legii privind reforma în domeniul proprietăţii (715 SE).

Disponibil la: http://www.riigikogu.ee/?page=en_vaade&op=ems&eid=960515&u=20100420032958.

de a preciza modul de executare a deciziei sale. Cu toate acestea, întrun număr de decizii pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate, Curtea Supremă a dat instrucţiuni cu privire la modul în care trebuie să se pună capăt stării de neconstituţionalitate [coaliţii electorale II, permisul de armă (suspendarea permisului de armă sau a autorizaţiei de procurare în cazul unei persoane aflate în anchetă penală sau pusă sub acuzare pentru săvârşirea unei infracţiuni) etc.].

Din analiza deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate între anii 2004-200920 putem desprinde următoarele exemple:

  1. Dosarul no. 3-4-1-1-05 (coaliţii electorale II)

La 19 aprilie 2005, Curtea Supremă în secţii unite a anulat § 701 din Legea privind alegerea consiliilor locale, care interzicea, începând cu data de 1 ianuarie 2005, înscrierea candidaturilor din partea coaliţiilor electorale la comisiile electorale organizate în comune şi oraşe.

Curtea Supremă a constatat că aceste prevederi, coroborate cu cerinţele decurgând din Legea partidelor politice, în sensul că un partid politic trebuie să aibă cel puţin 1.000 membri, îi împiedică pe locuitorii unor unităţi administrativ-teritoriale să prezinte liste în alegerile locale şi, prin urmare, astfel coroborate, sunt neconstituţionale. În speţă, Curtea Supremă şi-a asumat o poziţie „activistă”, mai întâi afirmând că “în principiu, legiuitorul are diferite opţiuni pentru a elimina starea de neconstituţionalitate,” adăugând însă că “în unităţile administrativ-teritoriale cu un număr mic de locuitori, este anticonstituţional se permită ca desemnarea candidaţilor se facă doar de către partidele politice, iar aceasta chiar şi dacă s-ar reduce numărul obligatoriu de membri ai unui partid politic, de exemplu de 10 ori. Şi dacă s-ar stabili un număr de 100 de membri, tot nu ar fi posibil să se înfiinţeze mai multe partide politice locale în multe dintre unităţile administrativ-teritoriale.” Subliniind faptul că termenul rămas până la desfăşurarea alegerilor este scurt, Curtea a dictat legislativului singura modalitate de acţiune – să permită din nou înregistrarea coaliţiilor electorale.

Curtea Supremă pronunţase o soluţie similară şi în primul dosar privind coaliţiile electorale, din 2002 (decizia no. 3-4-1-7-02 din 15 iulie 2002 a Secţiei de Control Constituţional a Curţii Supreme).

Legiuitorul intenţionase şi mai înainte de aceste alegeri locale să îngrădească dreptul de a participa al coaliţiilor electorale, însă Curtea Supremă a statuat: “A readmite participarea coaliţiilor electorale constituie probabil unicul instrument capabil asigure desfăşurarea alegerilor locale la data fixată.” Decizia Curţii Supreme a generat discuţii pe marginea activismului curţii constituţionale şi a implicării acesteia

20 În limba estonă, la: http://www.riigikohus.ee/vfs/988/PSJV_lahendite_taitmine_2010.pdf.

în politică.21 Urmare a deciziei Curţii Supreme din 2005, legislativul nu a mai încercat să reglementeze participarea coaliţiilor electorale în alegerile locale, ele fiind şi în prezent admise să participe în alegerile organizate pentru consiliile locale. Astfel, odată ce Curtea Supremă şia reconfirmat poziţia şi în al doilea caz, legislativul a acceptat soluţia, renunţând la intenţia de a descalifica coaliţiile electorale.

  1. Dosarul no. 3-3-1-59-07 (Neplata salariului pentru judecătorul suspendat din funcţie ca urmare a desfăşurării unei anchete penale)

La 14 aprilie 2009, Curtea Supremă în secţii unite a constatat că absenţa unei reglementări (omisiunea de a adopta legislaţie de aplicabilitate generală) care să permită plata salariului şi a altor drepturi pentru judecătorul suspendat din funcţie ca urmare a desfăşurării unei anchete penale este în dezacord cu art. 147 (4) din Constituţie, raportat la § 146 şi 15 din Constituţie. Ţinând cont de faptul că salariul judecătorului constituie o garanţie a independenţei sale şi că salarizarea judecătorului trebuie să se afle întro elementară corelaţie cu contribuţia acestuia, Curtea Supremă în secţii unite a dispus ca Ministerul Justiţiei să îi plătească lui A. Shuvalov 50% din salariu şi remuneraţia suplimentară pe întreaga durată a suspendării din funcţia de judecător ca urmare a anchetei penale desfăşurate.

  1. Dosarul no. 3-4-1-16-08 (Inexistenţa dreptului de apreciere în cazul refuzului de acordare a permisului de armă)

La 26 martie 2008, Secţia de Control Constituţional a Curţii Supreme a declarat neconstituţional art. 43 (1) 2) din Legea privind regimul armelor, anulându-l în măsura în care nu permite prefecturii de poliţie ca la luarea măsurii de suspendare a autorizaţiei de procurare ori a permisului de armă ţină cont de persoana celui învinuit sau pus sub acuzare, ori de circumstanţele care stau la baza suspiciunii a săvârşit fapta de care este învinuit. În cazul când ancheta penală ori procesul penal nu vizează o faptă care constituie infracţiune contra vieţii sau a sănătăţii ori acolo unde nu există circumstanţe care justifice temerea se va recurge abuziv la armă, suspendarea obligatorie a autorizaţiei de procurare ori a permisului de armă nu reprezintă o măsură proporţională pentru protecţia vieţii şi a sănătăţii altora. Instanţa adăuga: “… cea mai bună cale de a garanta protecţia vieţii şi a sănătăţii oamenilor, pe de-o parte, şi protecţia libertăţii fundamentale de ordin general a învinuitului sau inculpatului, pe de altă parte, este ca organul care aplică legea poată avea în vedere, la suspendarea permisului port-armă sau a autorizaţiei de procurare, a circumstanţelor care servesc drept temei pentru învinuire sau acuzare, a personalităţii celui în cauză, învinuit sau trimis în judecată, precum şi a altor posibile împrejurări esenţiale şi a interesului legitim. Acordarea dreptului de apreciere cât priveşte restrângerea exerciţiului unui drept fundamental la libertate ar împiedica

21 A se vedea stenogramele Riigikogu. A doua lectură a proiectului de lege pentru modificarea Legii privind alegerile locale Act (1135 SE). Sesiunea specială Riigikogu, 30 Iulie 2002. În limba estonă, la: http://web.riigikogu.ee/ems/stenograms/2002/07/t02073000.html (5.02.2005).

transformarea individului într-un obiect supus autorităţii de stat şi ar facilitata garantarea demnităţii umane” (pct. 39)

Instanţa a considerat că este posibil ca însuşi legiuitorul, exercitânduşi libertatea de decizie, să precizeze circumstanţele în a căror prezenţă permisul de armă ori autorizaţia de procurare trebuie suspendate în mod obligatoriu – fără ca prin aceasta să le acorde prefecturilor de poliţie o mai mare libertate de apreciere. În corpul legii, pe marginea prevederii anulate s-a introdus o notă de trimitere la decizia Curţii Supreme. Mai mult, la 12 aprilie 2010, Guvernul a iniţiat un proiect de lege pentru modificarea Legii privind regimul armelor, care vine să rezolve problema. Amendamentele la § 43 specifică măsurile de control cu privire la circulaţia armelor. Potrivit expunerii de motive la proiectul de lege, amendamentele propuse creează o construcţie juridică în concordanţă cu decizia Curţii Supreme din 26 martie 2009. Ele permit ca la luarea măsurii de suspendare a permisului de armă să fie avute în vedere personalitatea individului, faptele sale şi asocierea acestora cu circumstanţele care exclud deţinerea unei arme. Modificarea legislativă oferă şansa flexibilităţii, încât la luarea măsurii suspendării valabilităţii permisului să se procedeze plecând de la posibilitatea obiectivă ca persoana respectivă să prezinte un pericol. Astfel, legislativul şi-a manifestat voinţa de a pune prevederea legală în acord cu decizia

Curţii Supreme.22

22 Pentru informaţii suplimentare poate fi contactă dna Mari-Liis Lipstok, asistent executiv al preşedintelui Curţii.